— Peștele afumat s-a terminat deja, m-a anunțat soacra mea fără să schițeze măcar intenția de a se ridica din fotoliul meu împletit preferat. — Pentru tine și Cătălin am scos salteaua pe verandă. Raluca are nevoie de un pat adevărat după drum, așa că astăzi ar fi mai bine să nu intrați în dormitor. Aerul curat vă prinde bine, oricum.
Venisem la casa de vacanță cu plasele pline de mâncare, într-o dispoziție excelentă și cu naiva convingere că noi eram în continuare proprietarii și stăpânii locului. Ultima parte avea, după cum urma să descopăr, nevoie de câteva lămuriri urgente.
— Ce servicii impecabile, am zâmbit eu politicos, lăsând plasele lângă trepte.
— Prosoapele ni le-ați împăturit în formă de lebede sau le-ați pus doar într-un teanc ordonat?
Elena Popescu m-a privit bănuitoare, însă eu intrasem deja în curte.
Aveam patruzeci și șapte de ani și lucram ca scenograf-decorator la un teatru. Casa aceasta de vacanță o moștenisem de la mătușa mea. În ultimii ani investisem aici bani, timp și atât de multă muncă, încât aveam impresia că fiecare cui din pereți îmi recunoștea chipul. Cu o săptămână înainte îi lăsasem Elenei cheile, rugând-o doar să ude plantele din solar. Cine și-ar fi imaginat că o simplă stropitoare, ajunsă în mâinile ei, se putea transforma într-un sceptru regal?
Eu și Cătălin ne terminaserăm treaba cu o zi mai devreme decât plănuiserăm și hotărâserăm să venim fără să anunțăm pe nimeni, ca să le facem o surpriză.
Surpriza ne aștepta însă pe noi.
În curte se desfășura o adevărată vacanță de lux. În foișor, la o masă încărcată cu bunătăți, stăteau verișoara lui Cătălin, Raluca, soțul ei și fiica lor adultă. Chiar atunci, soțul Ralucăi mânca cu mare poftă din borcanele cu gogoșari murați pe care le păstram în pivnița mea. Mai departe, lângă grătar, se ocupau de jar niște rude mai îndepărtate — Tudor și Lavinia.
Iar Elena Popescu se mișca printre musafiri ca un fluture, îmbrăcată într-o rochie nouă, vaporoasă, de șifon.
— Sonia? Cătălin? Raluca a rămas cu furculița în aer, cu o felie din roșia mea de grădină înfiptă în ea. — Elena ne-a spus că ați pus totul la punct dinainte! A zis că voi ne-ați rugat să nu fim stânjeniți și să ne simțim ca acasă. Noi credeam că veniți abia mâine.
Elena s-a grăbit să ne împingă discret pe mine și pe soțul meu spre straturile cu dovlecei.
— Cătălin, Sonia, de ce stați acolo de parcă ați fi musafiri? a șuierat ea printre dinți. — Oamenii sunt în concediu! Am organizat o întâlnire de familie. Dormitorul vostru i l-am dat Ralucăi și familiei ei, iar camera cu balcon le-am oferit-o lui Tudor și Laviniei. Sunteți proprietarii, ar trebui să înțelegeți situația!
Am lăsat să treacă o clipă, apoi am privit-o cu o curiozitate aproape sinceră.
— Sigur că înțelegem, doamnă Popescu, i-am răspuns cu blândețe.
— Există însă un singur lucru pe care nu-l pricep: dacă tot ați început să împărțiți camerele din casa mea, de ce ați folosit atât de prost veranda? Acolo mai încăpeau lejer zece persoane. Iar în solar se putea amenaja chiar și un mic camping.
Zâmbetul mi s-a stins încet.
— Casa îmi aparține, Elena.
— Așa că, în clipa aceasta, încetați să mai repartizați camerele și explicați-le tuturor ce s-a întâmplat cu adevărat.
— Sonia are perfectă dreptate, mamă, a spus calm Cătălin, venind lângă mine. — Sunt de partea ei.
În foișor, tacâmurile au amuțit dintr-odată.
Tudor a scăpat până și cleștele pentru cărbuni.
— Cum adică locul îi aparține Soniei? a întrebat Raluca, uluită. — Elena, noi ți-am transferat acum o lună șaizeci de mii de lei pentru cazare! Tu ne-ai spus că, fiind familie, ne faci un preț extraordinar.
Sprânceana dreaptă mi s-a ridicat încet.
Privirea mi-a alunecat fără voie spre rochia cea nouă a Elenei.
— Șaizeci de mii de lei? am repetat. — Elena, impozitul pentru închirierea proprietății mele l-ai achitat cumva?
— Ni s-a promis și masa inclusă! a izbucnit soțul Ralucăi, împingând deoparte borcanul cu gogoșari murați.
— Dar excursia cu vaporul? a intervenit Lavinia de lângă grătar. — La ce oră începe mâine plimbarea noastră exclusivă cu căpitanul? Pentru ea am trimis bani separat!
Chipul Elenei a devenit mai alb decât rochia pe care o purta.
— A fost… a fost doar o contribuție pentru organizare! a țipat ea. — Pentru cheltuielile gospodărești! Voi numărați mereu fiecare leu, iar eu am vrut doar să aranjez totul cum trebuie!
— Minunat, am spus, numărând pe degete. — Ați vândut dormitoarele. Ați inclus murăturile mele în prețul meselor. Pe soțul meu l-ați transformat în căpitan personal. Mai rămâne un amănunt neînsemnat: să le restituiți oamenilor banii. Vacanța s-a încheiat.
Elena a scos un oftat teatral și și-a dus mâinile la piept.
Pentru o scenă completă ar mai fi lipsit doar o cortină și cineva care să ridice o pancartă pe care să scrie „Aplauze”.
Între timp, rudele nu mai păreau deloc dezorientate.
Privirile lor deveniseră furioase.
— Sonia, Cătălin, iertați-ne, vă rog, a spus Raluca, ridicându-se încet de la masă. — Noi chiar nu am știut nimic. Elena, dacă banii nu intră imediat înapoi în contul meu, eu personal merg la poliție și depun plângere.
— Agenția voastră turistică de familie v-a vândut un serviciu care nici măcar nu exista, le-am explicat eu liniștit.
— Aveți o oră să vă strângeți lucrurile. Pentru bani, va trebui să discutați direct cu Elena.
Când și-au dat seama cât de gravă era situația, musafirii păcăliți au început să-și îndese hainele în bagaje.
Elena alerga prin curte cu telefonul la ureche, sunând la hoteluri și la pensiuni.
Rezultatul era ușor de prevăzut.
Din cauza festivalului care avea loc în oraș, toate locurile decente fuseseră rezervate cu mult timp înainte.
— Am găsit doar o pensiune în afara orașului… a anunțat Elena după un timp, cu o voce aproape funebră. — Mai au două căsuțe. Sunt foarte scumpe.
— Perfect! a răspuns Raluca, închizând fermoarul genții. — Noi luăm o căsuță, Tudor și Lavinia o iau pe cealaltă. Iar tu vii cu noi și achiți integral această vacanță minunată.
Sub privirile grele ale rudelor, Elena a transferat chiar atunci înapoi cei șaizeci de mii de lei primiți de la Raluca.
Apoi și-a scos economiile și a plătit diferența, care era considerabilă, pentru cele două căsuțe.
Pentru ea rămânea doar canapeaua extensibilă din sufrageria comună.
Până la căderea serii, curtea noastră s-a golit în sfârșit.
Eu și Cătălin am rămas singuri.
Am deschis ferestrele, am aerisit camerele, am strâns așternuturile străine și am pus lenjerie curată.
A doua zi am plecat spre promenada de pe malul râului.
Cătălin începea schimbul pe vaporul de excursii. Tocmai voiam să merg să-mi cumpăr o cafea, când lângă ponton a apărut, pe neașteptate, o companie foarte cunoscută.
Se pare că turneul agenției noastre turistice de familie nu se încheiase încă. 😏
Raluca, Tudor și Elena, care slăbise vizibil, s-au îndreptat hotărât spre pasarelă.
După expresiile lor, era limpede că se așteptau să fie lăsați să urce fără bilet, doar erau rude.
Cătălin și-a schimbat imediat tonul și a devenit oficial.
— Bună ziua. Vă rog să prezentați biletele.
— Ce bilete? s-a indignat Elena, privind nervoasă spre coadă. — Noi suntem de-ai casei!
— Îmbarcarea se face numai pe baza biletului, a răspuns Cătălin calm. — Vaporul aparține companiei. Eu lucrez aici ca și căpitan, nu am o ambarcațiune personală. Casa de bilete este lângă ponton.
— La casă să cumpărăm bilete?! Raluca s-a întors imediat spre Elena. — Ne-ai promis că vom fi oaspeți de onoare și că vom urca fără să plătim!
— Probabil pachetul dumneavoastră VIP nu includea și bilete de îmbarcare, am remarcat eu încet. — Ce neplăcut.
Câțiva oameni din rând au zâmbit.
Sub privirile curioase ale celor din jur, Elena s-a micșorat parcă și mai mult.
Fără să ridice ochii, s-a dus la casa de bilete și a cumpărat șase tichete.
În cele trei zile de festival, planul ei genial de afaceri intrase într-un asemenea deficit, încât despre profit nu mai putea fi vorba.
După aproximativ o săptămână, m-a sunat Raluca.
Și-a cerut încă o dată scuze pentru tot ce se întâmplase, apoi m-a întrebat cu grijă dacă ar putea veni la casa de vacanță doar pentru o zi.
De data aceasta au apărut cu totul altfel.
Erau tăcuți, exagerat de politicoși și aveau portbagajul plin cu alimente bune, aduse în locul tuturor lucrurilor pe care le mâncaseră la vizita precedentă.
În timpul zilei, bărbații au reparat singuri porțiunea de gard care se înclinase.
Seara am stat cu toții lângă grătar. Am vorbit, am râs și ne-am amintit de întâmplare mult mai liniștiți.
Elena nu venise cu ei.
În ajun, Cătălin îi dusese geanta pe care o uitase pe verandă și, cu aceeași ocazie, îi comunicase o regulă nouă.
De atunci înainte putea organiza câte festivaluri de familie, întâlniri, excursii la băi, sejururi și pachete VIP dorea.
Dar numai în propriul ei apartament cu două camere.
După ce musafirii au plecat, m-am așezat în fotoliul meu moale, pe veranda închisă cu geamuri, și mi-am turnat un pahar de vin rece. 🍷
Cu câțiva ani în urmă, probabil că aș fi pierdut ore întregi încercând să-i explic Elenei de ce nu este normal să închirieze casa altcuiva pe ascuns, fără acordul proprietarului.
Aș fi căutat formulările potrivite.
Aș fi vorbit despre limite personale.
Aș fi încercat să-i demonstrez că nu poți administra bunul altuia ca și cum ar fi al tău și să pretinzi că este un lucru firesc.
Odată cu vârsta, însă, am înțeles ceva foarte simplu.
Pentru unii adulți, cuvântul „urât” are cam același efect ca ceaiul de mușețel asupra unui picior rupt.
Responsabilitatea financiară, în schimb, pare să aibă un efect terapeutic aproape instantaneu.
După cum am văzut, este incredibil de ușor să fii generos când nota de plată ajunge la altcineva.
Generozitatea aceea dispare, de obicei, exact în clipa în care trebuie să o achiți din propriul buzunar. 😏