Am treizeci și unu de ani, locuiesc singur și lucrez de acasă. Vizavi de casa mea trăia de mulți ani doamna Ana Popescu, o femeie liniștită, îngrijită, ajunsă la vârsta de șaptezeci și șase de ani. În ultimele luni ieșea tot mai rar pe ușă, până când, într-o zi, nu s-a mai ridicat deloc din pat. Observasem că uneori treceau săptămâni întregi fără să-i calce cineva pragul. Nici de sărbători nu se vedea lumină la ferestrele ei, iar chipul femeii devenea pe zi ce trecea mai palid și mai fragil.
Când am hotărât să o mut într-o cameră liberă din casa mea, rudele ei și-au făcut apariția aproape imediat. Nepotul ei, Ștefan, a ieșit în grabă pe verandă și, de cum m-a văzut, a început să strige:
— Îți dai seama ce faci? Crezi că nu înțelegem de ce ai adus-o la tine?
— Vorbește mai încet, i-am răspuns. Îi este deja destul de greu.
— Nu te mai preface că ești un salvator nobil, a aruncat el printre dinți. Ai pus ochii pe apartamentul ei? Sau pe economii? Te-ai gândit să profiți de faptul că femeia este bolnavă?
Din spatele lui a apărut imediat o altă femeie, probabil verișoara lui.
— Vom merge la poliție, a spus ea. Știm foarte bine cum procedează oamenii ca tine. La început se prefac că au grijă de bătrâni singuri, iar după aceea, ca prin minune, ajung să primească locuințe, bani și întreaga moștenire.
I-am privit fără să spun nimic.
În ultimii cinci ani nu îi văzusem nici măcar o dată la casa Anei Popescu. Nu veniseră de ziua ei, nu veniseră de Crăciun și nici măcar nu trecuseră pentru o cafea sau o simplă discuție.
Acum însă stăteau pe veranda mea și vorbeau cel mai tare despre cât de îngrijorați erau pentru ea.
— Și până acum unde ați fost? i-am întrebat.
Ștefan s-a înroșit la față.
— Nu este treaba ta. Este ruda noastră.
— Tocmai asta spun și eu, am răspuns calm. Atunci de ce am fost eu lângă ea în toate lunile acestea? De ce nu a fost niciunul dintre voi?
Au continuat mult timp să mă amenințe cu poliția, cu avocații și cu autoritățile. Susțineau că mă apropiasei intenționat de o femeie în vârstă și neputincioasă doar pentru a pune mâna pe averea ei.
Nici măcar nu am încercat să-i conving de contrariul.
În fiecare dimineață verificam dacă doamna Ana își luase medicamentele. O ajutam să mănânce, îi schimbam apa, îi aranjam pernele și pătura, apoi mă asiguram că îi este cât de cât confortabil.
Seara, la ora nouă fix, trăgeam un scaun lângă patul ei și mă așezam acolo.
Într-o zi, m-a privit lung și m-a întrebat încet:
— Ai să-mi povestești din nou?
— Bineînțeles.
— Chiar dacă am să plâng iar?
— Chiar și atunci.
M-am aplecat spre ea și am început să rostesc, în șoaptă, lucruri pe care ani întregi nu le mai spusesem nimănui.
Ana asculta fără să mă întrerupă. Uneori își închidea ochii, alteori îmi strângea mâna cu putere, de parcă acele conversații îi dădeau suficientă putere să mai treacă peste o zi.
Iar rudele dincolo de ușă erau convinse că știau foarte bine motivul pentru care un vecin tânăr adusese în casa lui o bătrână lipsită de puteri.
Nu-și puteau imagina nici măcar o clipă ce se întâmpla între noi, seară de seară…
În acea zi am venit la ea, ca de obicei, exact la ora nouă.
Ana era întinsă pe pat, ușor întoarsă spre mine, iar pe chipul ei se vedea un zâmbet abia schițat. Zâmbea așa numai când își dădea seama că urma să încep din nou să vorbesc.
Din hol se auzeau voci înăbușite.
Ștefan și verișoara lui nu plecaseră. Se hotărâseră să rămână, sperând să mă prindă cu ceva suspect și să demonstreze, în sfârșit, că tot ce făceam era din interes.
Am apropiat scaunul de pat și m-am aplecat către Ana, astfel încât numai ea să-mi poată auzi cuvintele.
— Știți, am început eu, astăzi mi-am amintit fără să vreau de copilărie. Cred că aveam vreo șapte ani. Locuiam într-o casă veche și mică, iar aproape în fiecare dimineață mă trezeam auzind un cântec venit din bucătărie.
Ea mă asculta nemișcată.
— Cânta bunica mea. Se ridica înaintea tuturor, pregătea clătite cu mere, iar prin toată casa se răspândea mirosul de scorțișoară. Când alergam în bucătărie, îmi trecea mâna prin păr și îmi spunea mereu același lucru: „Nu te teme de nimic, puiule. Cât timp sunt eu aici, totul va fi bine.”
Ana și-a lăsat pleoapele să cadă.
O lacrimă i s-a prelins încet pe obraz.
I-am cuprins cu grijă palma.
— Mai târziu am început școala, iar bunica s-a îmbolnăvit grav. Părinții mei munceau aproape tot timpul, așa că după ore rămâneam, de cele mai multe ori, lângă patul ei. Îi citeam cu voce tare. Uneori stăteam acolo cu orele, până când adormea.
M-am oprit pentru o clipă.
— Chiar și când dormea, mâna ei mă căuta. După aceea fredona încetișor aceeași melodie pe care o auzeam dimineața. Nu avea cuvinte. Era doar o înșiruire de câteva note, repetate mereu. Pentru mine însă însemna mai mult decât orice frază. Era limba noastră secretă.
Dinspre coridor s-a auzit un foșnet slab.
Probabil că rudele se apropiaseră și mai mult de ușă.
Totuși, cuvintele mele nu le puteau desluși.
— După ce bunica a murit, am înțeles că nu știam deloc cum să trăiesc fără cineva care să mă aștepte, am continuat, simțind cum mi se frânge glasul. Părinții erau mereu ocupați, iar colegii de școală au luat-o treptat în direcții diferite. Seara mă așezam singur în bucătăria goală și încercam să-mi amintesc mirosul de scorțișoară, vocea ei, căldura mâinii care mă ținuse atâta timp.
Am tras adânc aer în piept.
— Cu anii, toate amintirile acestea au început să se estompeze. Atunci mi-am făcut o promisiune: dacă într-o zi va apărea lângă mine cineva care are nevoie doar de o voce, nu voi lăsa acea persoană singură în tăcere.
Ana a deschis ochii.
Erau plini de lacrimi, dar în acea clipă frica aproape dispăruse din privirea ei.
— De aceea vin aici, am murmurat. Ca să știți că nu sunteți singură. Voi sta lângă dumneavoastră și voi vorbi cât va fi nevoie. Mă voi opri numai atunci când îmi veți cere. Știu cât de cumplit este să simți că dispari încet, iar alături să nu se afle nimeni care să-ți audă nici măcar respirația.
Degetele ei s-au strâns mai tare în jurul mâinii mele.
Era greu de crezut că în palma aceea firavă mai putea exista atâta putere.
Apoi, aproape fără glas, a spus:
— Îți mulțumesc că încă îți amintești melodia aceea…
Am rămas nemișcat.
Până în acea seară nu-i vorbisem niciodată despre bunica mea.
Și cu atât mai puțin despre cântecul acela.
Cu toate acestea, Ana rostise exact cuvintele potrivite.
Atunci am înțeles că, de multă vreme, purtam amândoi aceeași conversație, chiar dacă nu știusem să-i spunem pe nume.
Era limba caselor rămase pustii.
Limba serilor fără sfârșit.
Limba mâinilor care, cândva, ne ținuseră ancorați în această lume și care apoi dispăruseră.
Dincolo de ușă s-a auzit un suspin.
M-am întors.
Ușa se deschisese încet.
În prag stătea Ștefan.
Fața îi devenise albă, iar ochii îi erau roșii.
În fața lui nu se mai afla un tânăr acuzat că urmărea apartamentul unei femei bătrâne.
Vedea un om care, cândva, stătuse și el lângă patul unei ființe dragi aflate pe moarte și care acum nu suporta gândul că altcineva ar putea trece singur prin ultimele zile.
Vedea omul care fusese alături de Ana Popescu în tot timpul în care propria ei familie găsise sute de motive să nu vină.
Ștefan a încercat să spună ceva.
Mi-am dus însă degetul la buze.
— Nu acum, am rostit încet. Mai avem timp. Încă nu ne-am spus totul.
A dat din cap, fără să scoată un cuvânt.
Apoi s-a retras pe coridor și a închis ușa cu grijă.
L-am auzit spunându-i ceva verișoarei sale.
De data aceasta, în vocile lor nu mai era nici urmă de furie sau acuzație.
Se auzea doar nedumerire.
Și, poate, rușine.
M-am întors către Ana.
Fără să-mi dau seama de ce, am început să fredonez foarte încet melodia din copilărie, despre care crezusem că o uitasem cu douăzeci de ani în urmă.
După câteva secunde, ea mi s-a alăturat cu un glas abia auzit.
În odaia cufundată în semiîntuneric cântau acum două suflete incredibil de singure.
În acel moment nu mai exista nici apartamentul, nici testamentul, nici banii.
Rămăsese doar căldura dintre oameni — acea căldură pe care o poți pierde într-o singură clipă și pe care, uneori, îți trebuie o viață întreagă ca să o regăsești.