— E cam înghesuit aici, să știi. Patru oameni ar încăpea cu greu, iar dacă mai vin și musafiri, unde îi culcăm?
Doina înainta încet pe veranda casei de vacanță. Își trecea degetul peste pervaz, verificând cu atenție dacă nu rămăsese praf. Pe inelar strălucea un inel greu de aur, împodobit cu o piatră mare, închisă la culoare.
— Doina, este o casă închiriată, răspunse Ioana, așezând pe masă un castron mare cu ciorbă rece de vară. — Am luat ce am găsit. Asta ne-am permis.
— Închiriată, repetă soacra cu nemulțumire. — La banii pe care îi dați, puteați găsi ceva mai spațios. Ați vrut să faceți economie?
Venise, chipurile, „pentru o zi, ca să-și vadă nepotul”, însă se afla deja acolo de trei zile. Dormea în camera lui Vlad, fiul Ioanei, iar băiatul de șapte ani fusese mutat pe un pat pliant, într-o încăpere de trecere.
Radu, soțul Ioanei, stătea de dimineață pe trepte și se chinuia să despacheteze o undiță nouă. O cumpărase cu o săptămână în urmă, dar încă mai avea folia magazinului înfășurată aproape complet pe mâner.
— Radu, cât mai ai de gând să stai cu bățul acela? strigă mama lui. — A venit mama ta în vizită, iar tu te ocupi de undiță!
— Vin imediat, mamă, răspunse el, fără să se ridice.
Ioana nu comentă nimic și începu să împartă mâncarea în farfurii. Închiriase casa pentru prima dată cu șase ani în urmă. Era o proprietate de aproximativ cincisprezece ari, cu o casă mică, verandă, o baie de vară și câțiva meri bătrâni.
Proprietara, tanti Rodica, îi cerea o chirie destul de modestă, fiindcă știa că Ioana nu avea să lase locul de izbeliște. În toți acei ani, femeia văruise singură gardul, smulsese buruienile, întărise scândurile slăbite și reparase tot ce începuse să se strice.
Casa devenise, într-un fel, aproape a ei. Acolo rămăseseră nenumărate weekenduri, multă muncă și o parte importantă din energia ei.
Chiria pentru întreg sezonul, în valoare de patruzeci de mii de lei, era plătită mai ales de Ioana, din salariul ei de contabilă. Radu promitea mereu că va contribui, însă „când o să poată” se întâmpla, în mod ciudat, foarte rar.
— Și Matei când vine aici? întrebă Doina, așezându-se la capul mesei înainte ca Ioana să apuce să-și tragă scaunul. — Radu mi-a spus că Alina vrea să-l trimită la tatăl lui pentru toată vara.
Ioana rămase nemișcată, cu polonicul suspendat deasupra farfuriei.
Matei era fiul lui Radu din prima căsătorie și împlinise zece ani. Ioana îl întâlnise de câteva ori. Era un copil liniștit, politicos și bine crescut.
— Încă nu am hotărât nimic definitiv, răspunse ea.
— Ce mai este de hotărât? Doina lovi masa cu palma. — Este sângele nostru! Un tată trebuie să petreacă timp cu fiul lui. Sau ți-a devenit incomod copilul altcuiva?
— Matei nu mă deranjează. Vorbesc despre spațiu. Avem o singură cameră pentru copii și un pat pliant.
— Vă înghesuiți și voi puțin!
În clipa aceea, Radu apăru în sfârșit pe verandă. Se așeză în tăcere și privi în farfurie. Undița cea nouă o sprijini de perete cu o grijă exagerată, de parcă s-ar fi temut să nu se zgârie.
Seara, după ce Doina plecă cu trenul, Radu deschise subiectul. Ioana își dădu imediat seama după tonul lui că urma să audă o cerere prezentată ca un lucru deja stabilit.
— Ioana, te rog să nu te enervezi din prima. Am vorbit cu mama… și cu Alina.
— Și?
— Până la urmă, îl luăm pe Matei pentru vară. Ne-am înțeles. Dar situația Alinei nu este tocmai ușoară. Este singură cu trei copii și îi este greu. Mai are doi băieți mici cu Cătălin, de cinci și șapte ani.
— Continuă.
— Mama a venit cu o idee… De ce să stea copiii toată vara în oraș? Poate îi aducem pe toți trei aici. Au aer curat, râu, natură. Alina ar putea să se odihnească puțin.
Ioana puse prosopul de bucătărie pe masă.
— Radu, cei doi băieți sunt copiii Alinei din a doua căsătorie. Ce legătură avem noi cu ei?
— Sunt frații lui Matei… Deci, într-un fel, sunt și rudele noastre.
— Pentru Cătălin cine sunt?
— Fiii lui.
— Exact. Fiii lui Cătălin. Au mamă și tată. De ce ar trebui să locuiască toată vara într-o casă pentru care chiria o plătesc eu?
Radu începu să se agite.
— Ioana, de ce transformi totul în bani? Sunt copii. Mama mai spune că și lui Vlad i-ar prinde bine să aibă companie, fiindcă stă mereu singur.
Apoi trecu la argumentul pe care, fără îndoială, Doina îl pregătise dinainte.
— Apropo de Vlad… Mama propune să-l trimiți pentru două săptămâni la mama ta. În felul acesta, camera lui ar rămâne liberă pentru Matei. El vine în vizită, doar nu o să-l punem pe un pat pliant.
Ioana îl privi câteva secunde fără să spună nimic.
Vlad era fiul ei din prima căsătorie și avea șapte ani. Își petrecuse aproape fiecare vară din viață în acea casă. Putea arăta cu ochii închiși locul fiecărui măr din curte.
Iar acum i se propunea să-și lase copilul să plece din locul lui obișnuit, pentru ca patul să fie oferit unui musafir.
— Deci Vlad ar trebui să meargă la mama mea, spuse Ioana rar. — Iar în locul lui ar veni trei copii. Acesta este planul Doinei?
— De ce răstorni totul? Nu sunt chiar străini. Și, până la urmă, mama este o femeie matură. Ea știe mai bine…
— Ce anume știe mai bine?
Radu tăcu.
Ioana își amintea foarte bine ziua nunții. Doina crezuse că nora nu o aude și îi spusese unei rude: „Divorțată și cu copil după ea”.
„Copilul după ea” era Vlad.
În schimb, Matei fusese mereu „băiatul nostru”, „sângele nostru”, „fiul lui Radu”. Vlad rămânea doar „copilul ei”.
A doua zi, Doina reveni la casa de vacanță. De data aceasta aduse sacoșe pline, borcane cu murături și mai multe caserole de plastic.
— V-am adus mâncare, anunță ea, după care începu imediat să mute lucrurile din bucătărie pentru a-și face loc pentru borcanele proprii. — Dacă vom fi mai mulți, trebuie să ne pregătim din timp. Radu mi-a spus că ați stabilit totul.
— Nu am stabilit nimic, răspunse Ioana calm.
Doina se întoarse brusc spre ea.
— Cum adică? Ai înnebunit? Dacă soțul tău a spus că se face, atunci este hotărât! Alina strânge lucrurile, biletele sunt deja cumpărate!
— Ce bilete?
— Nu te agăța de fiecare cuvânt!
Vocea soacrei deveni mai puternică.
— Vor să vă facă un bine! Veți petrece vara împreună, ca o adevărată familie!
— Care familie, Doina? Alina trăiește cu Cătălin și are doi copii cu el. Ei sunt familia ei.
— Nu începe să te dai deșteaptă! izbucni soacra, fluturând mâinile. Inelul de pe deget îi scânteie în soare. — Uite că a apărut și contabila! Matei este fiul lui Radu. Dacă tatăl își ia fiul, este normal să-i primească și pe frații lui. Așa se face omenește!
— Pe Matei îl primim, fără nicio discuție, spuse Ioana. — Pe băieții lui Cătălin, nu.
Radu stătea în prag și cerceta cu mare atenție tocul ușii. Bărbatul care cu o zi înainte își petrecuse ore întregi cu undița părea acum că se află acolo din întâmplare.
— De ce te legi atât de Cătălin? Doina își pierdu complet cumpătul. — Faci economie pe seama copiilor? Te doare să pui încă două farfurii pe masă? Îi luăm pentru vară și gata! Asta este adevărata ta față! Ești gata să-l alungi pe propriul Vlad, numai ca să nu primești alți copii!
Ioana așeză cu grijă ceașca pe masă.
— Pe Vlad al meu, spuse ea apăsat, dumneavoastră ați propus să-l trimiteți de aici. Nu eu.
În încăpere se lăsă o liniște apăsătoare.
Ioana se ridică, merse până la comodă și scoase un dosar gros cu acte. Apoi se întoarse, își puse telefonul pe masă și deschise calculatorul.
— Bine, Doina. Dacă tot vorbim despre familie și obligații, atunci să facem niște calcule simple.
— Ce mai vrei să calculezi? întrebă soacra, devenind brusc precaută.
— Părinții sunt obligați să-și întrețină copiii minori. Propriii copii. Matei este fiul lui Radu, așadar Radu este responsabil pentru el. Eu sunt de acord să vină. Nu există nicio problemă.
— În sfârșit ai înțeles!
— Acum să vorbim despre băieții lui Cătălin. Au cinci și șapte ani. De ei trebuie să se ocupe Alina și Cătălin. Nu eu. Nici măcar Radu. Copiii au tată și mamă, amândoi adulți și perfect capabili să muncească.
— Dar doar vor sta puțin!
— Trei luni nu înseamnă chiar o vizită scurtă. Haideți să calculăm. Chiria casei pentru tot sezonul este de patruzeci de mii de lei și este plătită de mine. Mâncarea pentru doi adulți și doi copii ajunge la aproximativ cinci mii de lei pe lună. Dacă mai apar încă trei copii, cheltuielile cresc cu aproximativ trei mii cinci sute de lei lunar. În trei luni, se adună zece mii cinci sute de lei în plus.
Doina nu mai spuse nimic.
— Cine achită suma? Va transfera Alina banii? Va contribui Cătălin la întreținerea propriilor fii?
— Sunteți rude, totuși…
— Cătălin este tatăl lor. Poate să-i aducă singur aici. Iar Alina poate rămâne acasă sau poate veni împreună cu familia ei.
— Cum îți permiți să vorbești așa? Doina sări de pe scaun. — Eu sunt mama lui Radu! Eu l-am crescut și l-am pus pe picioare! Iar tu stai aici și socotești fiecare leu!
— Bineînțeles că socotesc, răspunse Ioana, dând din cap. — Aceasta este meseria mea. Și văd foarte clar că, pe banii mei și datorită muncii mele, vreți să deschideți un pensionat de vară gratuit pentru copiii Alinei. În același timp, pe Vlad, care și-a petrecut aici verile timp de șase ani, vreți să-l trimiteți la bunica lui, fiindcă încurcă.
Ioana deschise dosarul și scoase contractul.
— Iar acesta este contractul de închiriere. Pe el apare un singur nume: al meu. Eu sunt chiriașa. Numele lui Radu nu este trecut nicăieri. Prin urmare, eu hotărăsc cine locuiește pe această proprietate.
Doina întinse mâna spre document, însă se opri înainte să-l atingă. Degetele împodobite cu inelul greu coborâră încet.
— Radu! se întoarse ea către fiul ei. — Auzi cum îmi vorbește soția ta? Spune-i ceva!
Radu se uită la mama lui, apoi la Ioana. După aceea privi calculatorul și, în cele din urmă, contractul, unde era într-adevăr trecut un singur nume.
— Mamă… începu el nesigur. — De ce nu m-a sunat Alina nici măcar o dată? Totul trece mereu prin tine.
— Radu!
— Și Ioana are dreptate… De ce să stea copiii Alinei toată vara aici, pe banii ei? Și de ce să-l trimitem pe Vlad? El vine aici în fiecare vară. Nu este corect, mamă.
Doina rămase cu gura întredeschisă, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt.
Radu se ridică, veni lângă masă și începu să pună borcanele mamei înapoi în sacoșe. Se mișca repede, ca și cum încerca să recupereze în câteva minute toți anii în care nu avusese curajul să ia atitudine.
— Pe Matei îl primim, spuse el, fără să-și privească mama. — Exact cum am stabilit. Dar numai pe el. În privința copiilor Alinei și ai lui Cătălin, să hotărască părinții lor. Sunt fiii lor.
Soacra apucă brusc geanta.
Inelul masiv de pe deget nu mai părea un semn al autorității ei. Era doar o bijuterie de aur cu o piatră întunecată.
— Gata! Aici nu mai calc niciodată! strigă Doina, ajungând la ușă.
— Trenul pleacă la șaptesprezece și patruzeci, îi aminti Ioana liniștită. — Aveți grijă să nu-l pierdeți.
Ioana află ce se întâmplase mai departe după aproximativ două săptămâni, de la tanti Rodica. Proprietara casei era prietenă cu o femeie care locuia în apropierea Alinei și avea o mică proprietate la câteva străzi distanță.
Se pare că Alina fusese convinsă până în ultimul moment că toți cei trei copii urmau să fie luați la casa de vacanță.
Îi spusese chiar lui Cătălin că băieții vor fi găzduiți întreaga vară, iar ei doi vor putea pleca liniștiți la mare.
Când planul se prăbuși, Cătălin înțelese, în sfârșit, că soția lui intenționa să-i lase pe cei doi fii ai lui în grija unor oameni aproape străini, fără să plătească nimic pentru întreținerea lor.
Discuția din familie fu una serioasă.
În cele din urmă, plecară la mare cu toții, împreună cu cei trei copii.
Doina se supără cumplit. Îl suna des pe Radu, se plângea de nora ei și o numea pe Ioana „șarpe”, însă fiul ei învățase să încheie rapid asemenea conversații.
Matei veni la începutul lunii iulie.
În camera copiilor, împărți spațiul cu Vlad. Pentru aceasta, Ioana cumpără încă un pat adevărat. După numai o săptămână, băieții deveniseră de nedespărțit. Se plimbau cu bicicletele prin sat, mergeau la râu și prindeau mormoloci într-un borcan de sticlă.
Și Radu se schimbă.
Începu să meargă singur după cumpărături, fără să mai aștepte să-i amintească cineva. În august, plăti integral următoarea tranșă pentru casă direct de pe cardul lui.
Într-o sâmbătă, Ioana termină de spălat podeaua verandei. Stoarse bine cârpa și puse găleata sub banca veche de lemn.
Contractul de închiriere îl așeză din nou în dosar.
Apoi băgă dosarul în sertarul de jos al comodei și, de data aceasta, îl încuie.
Nu se știe niciodată cine ar putea dori, din nou, să fie generos pe banii ei și să înceapă să numere farfuriile altora.