— Pentru aniversarea noastră, alege ceva mai simplu, iar rochia nouă i-o dai surorii mele, a spus Bogdan, amestecând încet băutura de fructe, cu aerul solemn al unui director care tocmai aprobase bugetul unei companii uriașe.
Furculița de desert a atins porțelanul cu un clinchet scurt, dar limpede, când mi-am ridicat privirea spre soțul meu.
Peste câteva zile urma să sărbătorim douăzeci și cinci de ani de căsnicie. Până în acel moment eram convinsă că ne așteaptă o seară la restaurant, alături de părinți, rude și prieteni, cu felicitări calde și amintiri frumoase.
Se pare însă că Bogdan hotărâse să includă în program și un gest caritabil. Bineînțeles, pe cheltuiala mea.
Pentru aniversare începusem să mă pregătesc cu mult timp înainte.
Mama mea, Doina, îmi dăruise cu aproape un an în urmă o bucată superbă de mătase grea, într-o nuanță adâncă de verde smarald. Țesătura stătuse multă vreme în dulap, așteptând ocazia potrivită, până când o croitoreasă pricepută, pe care o cunoșteam de ani buni, o transformase în rochia la care visasem.
Nu fusese doar ajustată după măsurile mele.
Rochia fusese creată pentru mine.
De trei ori modificaserăm linia taliei, verificaserăm corsajul, schimbaserăm lungimea și potriviserăm cu grijă fiecare cusătură de pe umeri. Croitoreasa mă chemase iar și iar la probă, până când rochia se așezase fără cusur.
În cele din urmă, stătea atât de bine încât nu-mi venea să intru pur și simplu în restaurant. Voiam să pășesc în salon ca pe o scenă, în fața tuturor invitaților.
Pentru Bogdan pregătisem și eu o surpriză.
Știam cât de mult ținea la hainele bune și la imaginea lui de bărbat elegant, așa că, fără să-i spun nimic, îi cumpărasem un costum bleumarin, din lână fină, de foarte bună calitate.
Costase o parte serioasă din economiile mele personale, dar douăzeci și cinci de ani de căsnicie nu se împlinesc în fiecare zi. Nu aveam de gând să fac economii tocmai atunci.
Costumul rămăsese la magazin: nou, cu etichetele prinse, împachetat cu grijă în husa firmei. Trebuia să-l ridic în ajunul petrecerii.
Totul a început să meargă prost marți, când la noi a apărut Corina, sora lui Bogdan, fără să anunțe.
Cumnata mea avea un talent aproape supranatural de a apărea exact atunci când în casa noastră se afla ceva frumos sau scump.
Când a văzut husa rochiei în dormitor, s-a oprit în mijlocul camerei.
A examinat mătasea verde cu atenția unui vameș care descoperise o marfă suspectă. A mângâiat materialul, i-a măsurat lungimea din priviri și m-a întrebat cât mă costase manopera.
Apoi a oftat adânc.
— Nuanța asta mi-ar sta minunat. Mi-ar lumina imediat fața.
Am pus rochia înapoi în dulap și am hotărât să nu dau importanță oftatului ei încărcat de subînțeles.
A fost o greșeală.
Corina nu cerea niciodată lucrurile direct.
Prefera să-l abordeze pe fratele ei.
Și știa foarte bine ce butoane trebuia să apese.
Bogdan adora să joace rolul capului unei mari familii. Îi plăcea să se simtă omul care rezolvă problemele tuturor printr-un gest larg și nobil.
Mai ales atunci când gestul era al lui, iar nota de plată ajungea la altcineva.
— Bogu, poate nu te-ai exprimat bine, am spus eu, împingând cana deoparte. Rochia este a mea. A fost făcută după măsurile mele, din materialul pe care mi l-a dăruit mama.
— Elena, nu fi atât de materialistă, mi-a răspuns el cu un zâmbet condescendent, adoptând instantaneu expresia unui diplomat experimentat. Corina trece printr-o perioadă dificilă. La aniversare vine Vlad, colegul ei de serviciu. Vrea să arate bine în fața lui, iar ea spune că nu are absolut nimic potrivit de îmbrăcat.
— Și, ca să arate bine în fața lui Vlad, are nevoie tocmai de rochia mea?
— Exact! Vezi? Ai înțeles imediat! s-a bucurat Bogdan. Tu ești gazda. Tu ești soția sărbătoritului. Oricum toată lumea se va uita la tine. De ce ai mai avea nevoie și de o rochie care să atragă atenția? Îmbracă ceva mai vechi. Ai destule haine decente. Corinei îi este mai necesară acum.
A făcut o pauză, apoi a adăugat cu aceeași liniște:
— I-am promis deja că va fi a ei.
Câteva secunde am privit omul lângă care îmi petrecusem un sfert de secol.
Mi-aș fi dorit să văd pe chipul lui măcar o urmă de înțelegere. Orice semn că realiza cât de absurd sunau cuvintele sale.
— Deci ai dat surorii tale rochia mea, făcută special pentru silueta mea?
— Ce mare lucru? a spus Bogdan, fluturând mâna, apoi a scos din buzunar rolețul lui preferat pentru scame.
A început să-l plimbe cu concentrare peste puloverul de casă, îndepărtând niște fire pe care eu nici măcar nu le observasem.
Pentru soțul meu, aspectul exterior fusese mereu extrem de important. Repeta adesea că adevăratul statut al unui bărbat se vede în detalii.
— Corina a vorbit deja cu croitoreasa ei, a continuat el. În două zile o modifică. Mai strâmtează puțin la șolduri, mai lărgește în zona bustului. După petrecere o aduce înapoi la măsurile tale. Nu e nicio tragedie.
Ideea că o rochie de mătase croitǎ exact pentru o anumită femeie putea fi desfăcută și remodelată de mai multe ori, apoi readusă la forma inițială, nu putea apărea decât în mintea unui om care nu cususe în viața lui nici măcar un nasture.
— Înțeleg corect? l-am întrebat, urmărind mișcarea rolețului. Pentru tine, compromisul în familie înseamnă că tu și Corina luați o decizie, iar eu renunț la ceva?
— Elena, familia înseamnă să te ajuți cu ceilalți. Nu poți să te agăți de o bucată de material. Uneori trebuie să știi să împarți. Chiar îți pare rău să faci un bine unei rude?
M-a privit cu o dezamăgire blândă, de parcă tocmai picasem un examen important pentru titlul de soție cumsecade.
Nu mai avea rost să mă cert.
Bogdan se decorase deja în mintea lui cu medalia generozității. Bineînțeles, medalia fusese plătită de mine.
Strigătele și explicațiile mi-ar fi consumat energia. Aveam senzația că urma să-mi fie de folos în curând.
— Bine, Bogu, am spus încet. Dacă în familia noastră există de acum regula potrivit căreia unul dintre soți poate dispune de hainele de sărbătoare ale celuilalt pentru binele rudelor, atunci accept regula.
Soțul meu a zâmbit larg.
Era absolut convins că învinsese din nou datorită talentului său de negociator.
M-a și bătut ușor pe mână.
— Am știut întotdeauna că ești o femeie rațională.
O oră mai târziu mă aflam în drum spre un magazin de costume bărbătești.
Traficul din București era aglomerat, iar timpul petrecut în mașină mi-a oferit răgazul necesar ca să-mi pun ordine în gânduri.
În magazin m-a recunoscut aceeași consultantă.
Costumul bleumarin al lui Bogdan încă ne aștepta: perfect ambalat, neatins, cu bonul și toate etichetele la locul lor.
Pentru că nu fusese purtat și nu i se făcuse nicio modificare, returul s-a rezolvat fără probleme. Banii urmau să revină pe card după câteva zile.
Dar nici fără acei bani nu eram lipsită de resurse.
Când am ieșit din centrul comercial, am sunat imediat un fotograf ale cărui lucrări îmi plăceau de mult. Până atunci, tarifele lui mi se păruseră prea mari pentru bugetul aniversării noastre.
Acum bugetul se schimbase brusc.
L-am rezervat pentru întreaga seară.
I-am cerut, de asemenea, să pregătească un album de familie luxos, cu copertă din piele, câte un exemplar pentru părinții noștri.
La urma urmei, amintirile sunt mult mai importante decât hainele.
Nu asta spusese chiar soțul meu?
Ajunsă acasă, m-am dus la cel mai îndepărtat compartiment al dulapului.
Acolo, ascuns în spatele mai multor huse, se afla costumul pe care Bogdan îl purtase cu aproape zece ani în urmă, la nunta unui nepot.
Pe atunci era mult mai slab.
Am scos husa.
Țesătura gri-închis purta urmele unei vieți lungi.
Sacoul se mai putea încheia, deși singurul nasture părea să reziste cu ultimele puteri. Coatele luceau într-un mod suspect, iar nicio curățătorie din lume nu ar mai fi putut ascunde vârsta acelui material.
În privința pantalonilor, zona taliei îi promitea lui Bogdan senzații complet noi.
Am călcat costumul cu grijă.
Apoi l-am agățat de ușa dulapului, într-un loc unde să-i sară imediat în ochi.
Alături am pus o cămașă albă, curată.
Iar lângă ea, ca un detaliu final, am așezat rolețul lui preferat.
Putea să se ocupe de aspectul impecabil al hainelor sale.
Deși mă îndoiam serios că și cel mai performant roleț putea șterge luciul vechi de zece ani de pe coate.
Seara, Bogdan s-a întors acasă într-o dispoziție excelentă.
Chiar fredona ceva, probabil imaginându-și deja zilele festive care urmau.
Când a intrat în dormitor, s-a oprit brusc.
După câteva secunde, i-am auzit vocea:
— Elena! Ce-i asta?
Am intrat în cameră.
— Costumul tău pentru aniversare.
Bogdan s-a apropiat cu grijă de umeraș, a ridicat cu două degete mâneca lucioasă și s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi propus să întâmpine invitații îmbrăcat în costum de clovn.
— Ăsta? Elena, costumul ăsta are o sută de ani! Abia mai intru în el. Uită-te la coate, lucesc! Tu ai spus că mi-ai găsit unul nou.
— Am găsit.
— Și?
— Și l-am cumpărat. Un costum bleumarin, foarte frumos.
— Atunci unde este?
— Încă în magazin.
— Cum adică?
— L-am returnat.
Bogdan s-a uitat la mine fără să clipească.
— Ce ai făcut?
— Am ajuns amândoi la concluzia că hainele noi pentru propria aniversare reprezintă un lux inutil. Dacă eu trebuie să vin în rochie veche pentru ca sora ta să poarte ceva nou, înseamnă că nici tu nu ai nevoie neapărat de un costum nou.
Pentru o clipă a părut că uitase să respire.
Fața i s-a înroșit rapid.
— Îți dai seama ce vorbești? Eu îmi sărbătoresc aniversarea! Sunt capul familiei! Vor fi părinții, prietenii, colegii! Trebuie să arăt decent! Cum să apar în fața oamenilor în costumul ăsta care lucește ca o armură?
— Și eu îmi sărbătoresc aniversarea, Bogu, i-am amintit. Dar faptul acesta nu te-a împiedicat să-mi spui să port ceva mai modest.
M-am uitat direct în ochii lui.
— Tu mi-ai explicat că nu trebuie să ne agățăm de lucruri. Costumul vechi este curat. L-am călcat. Și ți-am pus lângă el chiar și rolețul preferat.
Bogdan a încercat să-și salveze ultimele rămășițe de demnitate.
A început să explice, încurcat, că un costum bărbătesc și o rochie de femeie sunt lucruri complet diferite. Că un bărbat trebuie să-și arate statutul. Că o femeie, dimpotrivă, este pusă în valoare de modestie.
Cu cât vorbea mai mult, cu atât filosofia lui devenea mai ridicolă.
În cele din urmă, a izbucnit:
— Bine! Gata! Păstrează-ți rochia! Nu i-o mai da Corinei!
Am clătinat din cap.
— E prea târziu. I-ai promis-o. Ea a vorbit deja cu croitoreasa. Chiar vrei să-i recunoști surorii tale că ai hotărât asupra unui lucru care nu-ți aparținea? Ce se întâmplă cu autoritatea capului familiei?
Bogdan ajunsese prizonierul propriei importanțe.
Dacă își încălca promisiunea făcută Corinei, trebuia să recunoască faptul că nu avusese dreptul să dispună de lucrurile mele.
Dacă purta vechiul costum, trebuia să suporte câteva ore de disconfort public.
Iar pentru a cumpăra un alt costum decent rămăsese prea puțin timp pentru probe și ajustări. În plus, până la următorul salariu, banii personali ai lui Bogdan erau aproape terminați.
Miercuri seara s-a auzit soneria.
În prag stătea Corina.
Ținea în mâini o geantă enormă, o pereche de pantofi argintii și o cutie mare cu bijuterii.
Arăta de parcă venise să ridice premiul cel mare de la loterie.
— Elena, draga mea, bună! a cântat ea, târând geanta în hol. Bogdan mi-a spus că ai acceptat să mă ajuți! Ești minunată. Familia trebuie întotdeauna să se sprijine. Dă-mi repede rochia, te rog, mă așteaptă taxiul.
Din sufragerie s-a ivit cu grijă Bogdan.
După chipul lui se vedea clar că ultimele zile nu fuseseră ușoare.
Am mers fără să spun nimic în dormitor.
După un minut m-am întors.
Pe un braț aveam husa rochiei verzi.
Pe celălalt țineam costumul gri și vechi al lui Bogdan.
Le-am așezat pe amândouă pe măsuța din hol.
— Poftim, Corina. Le poți lua.
Ea s-a întins imediat spre husa verde.
I-am prins ușor mâna.
— Stai. Trebuie să le iei pe amândouă.
Cumnata mea s-a uitat nedumerită la costum.
— De ce aș lua costumul vechi al lui Bogdan?
— Pentru că fratele tău a stabilit o regulă nouă în familia noastră.
Am vorbit suficient de tare ca să mă audă și Bogdan.
— De acum, lucrurile bune se oferă rudelor.
— Elena, ce tot inventezi? s-a revoltat Corina. Garderoba lui Bogdan nu mă privește!
Am zâmbit.
— Exact. Hainele tale nu mă privesc pe mine. Hainele lui nu te privesc pe tine. Prin urmare, nici hainele mele nu ar trebui să te privească pe tine.
Corina s-a întors brusc spre fratele ei.
— Bogdan! Ce spune? Doar mi-ai promis!
Chiar atunci ușa de la intrare, care rămăsese întredeschisă, s-a deschis larg.
În hol a intrat Rodica, mama lui Bogdan.
Venise să ne ajute să transportăm băuturile la restaurant și nu se așteptase să găsească acolo un spectacol de familie.
Soacra mea era o femeie autoritară, inteligentă și cu o toleranță foarte mică față de prostie.
Și-a plimbat privirea de la rochie la costumul bărbătesc, apoi la Corina cu geanta ei și la Bogdan, care încerca din răsputeri să se confunde cu peretele.
— Ce reprezentație este asta?
Corina a început imediat să se plângă.
În versiunea ei, eu promisesem deja rochia, dar acum mă răzgândisem și făceam intenționat scandal. Nu se știe de ce adusesem în discuție costumul vechi al lui Bogdan și de ce voiam să stric buna dispoziție a întregii familii.
Rodica a ascultat-o până la capăt, fără să o întrerupă.
Apoi s-a apropiat de măsuță.
A desfăcut puțin husa și a examinat mătasea verde.
După aceea a prins între două degete mâneca lucioasă a sacoului.
— Bogdan, tu ai hotărât să-i dai surorii tale rochia soției tale, făcută special pentru corpul ei?
— Mamă, eu doar m-am gândit… Corina are mai mare nevoie de ea acum. Am vrut să păstrez armonia în familie.
Rodica și-a ridicat încet sprâncenele.
— Armonie?
S-a uitat lung la fiul ei.
— Generozitatea cu lucrurile altuia nu se numește armonie. Se numește obrăznicie.
Apoi s-a întors spre Corina.
— La patruzeci și șapte de ani încă nu înțelegi că este cel puțin ciudat să vii la aniversarea altui cuplu îmbrăcată în rochia gazdei? Te duci acolo să-ți feliciti fratele și cumnata sau să-l impresionezi pe Vlad?
Corina și-a plecat ochii.
A încercat apoi să-și ia geanta și să plece cu demnitate.
Dar, emoționată, și-a prins mâna în toarta lată. A tras puternic.
Geanta s-a răsturnat.
Pantofii argintii au căzut cu zgomot pe parchet, cutia de bijuterii s-a deschis, iar mărgelele s-au împrăștiat prin tot holul.
Corina s-a repezit să le adune.
Bogdan a vrut să-și ajute sora, dar a călcat pe câteva mărgele și abia a reușit să-și păstreze echilibrul.
Rodica a privit scena fără să-și schimbe expresia.
— Lucrurile sunt foarte simple, a spus ea. Dacă Elena trebuie să se îmbrace mai modest pentru Corina, atunci și Bogdan poate face același lucru. Pentru echitate în familie. Altfel, ai impresia că numai el își sărbătorește aniversarea.
Corina și-a strâns lucrurile și a ieșit aproape alergând din apartament.
Ușa s-a trântit în urma ei.
Rochia mea a rămas pe măsuță.
Bogdan s-a însuflețit vizibil.
M-a privit cu un zâmbet prudent.
— Ei bine, mama a rezolvat problema. Rochia a rămas la tine. Mâine mergi să-mi cumperi din nou costumul bleumarin, nu?
M-am prefăcut sincer surprinsă.
— Bogu, se pare că nu ai ascultat-o cu atenție pe mama ta. A spus că trebuie să existe echitate în familie.
Am arătat spre sacoul gri.
— Problema rochiei este într-adevăr închisă. Dar banii puși deoparte pentru costumul tău au fost deja cheltuiți pentru fotograf. Nu am de gând să anulez rezervarea cu o zi înainte de aniversare. Va trebui să porți ce ai deja în dulap.
A doua zi, restaurantul strălucea.
Afară era o căldură sufocantă de iulie, iar înăuntru aerul condiționat răcorea sala. Muzica se auzea încet, în surdină.
Am intrat în salon purtând rochia verde.
Mătasea îmi urmărea perfect silueta.
Nu mă strângea nicăieri.
Nu se aduna în cute.
Nu se ridica și nu se lăsa în locuri nepotrivite.
Mă simțeam minunat.
Bogdan a apărut lângă mine în costumul gri și vechi.
Recunosc, imaginea era de neuitat.
Sacoul arăta cât de cât decent doar cu o singură condiție: Bogdan trebuia să stea foarte drept și să nu se miște.
De fiecare dată când ridica brațul, inspira adânc sau făcea unul dintre gesturile lui largi, materialul de pe spate se întindea periculos.
Pantalonii îl obligau să meargă cu prudența unui pirotehnist care traversează un câmp minat.
După ce s-a așezat la masă, Bogdan și-a întins cu grijă poalele sacoului.
După aperitive și-a slăbit discret cureaua.
Din acel moment, posibilitatea de a se ridica rapid sau de a gesticula energic a dispărut cu totul.
Bărbatul care, cu doar câteva zile înainte, încercase să-mi controleze complet garderoba abia mai reușea să-și controleze poziția propriului trup la masă.
La un moment dat, Bogdan și-a scăpat furculița.
A căzut ușor pe covor, lângă pantoful lui.
Soțul meu s-a uitat în jos.
Apoi și-a privit burta, strânsă în pantalonii deveniți brusc prea înguşti.
A înțeles imediat că o aplecare putea avea urmări extrem de jenante.
Fizica nu acceptă compromisuri.
Bogdan s-a prefăcut că nu observase nimic.
A împins furculița cu vârful pantofului sub scaunul vecin și i-a cerut chelnerului una nouă.
Corina a sosit ceva mai târziu.
Purta o rochie albastră care îi aparținea. Era chiar rochia pe care, cu o săptămână înainte, o declarase plictisitoare și nepotrivită pentru un eveniment atât de important.
Cel mai surprinzător lucru a fost că nimeni din restaurant nu a considerat-o prost îmbrăcată.
Cât despre Vlad, colegul pentru care se declanșase întreaga poveste, acesta i-a adresat Corinei doar un zâmbet politicos și un semn scurt din cap.
Apoi aproape toată seara a stat de vorbă cu o femeie de la resurse umane despre cultivarea roșiilor.
Corina a rămas cu o expresie acră și a împins fără chef frunzele de salată prin farfurie.
Fotograful pe care îl angajasem, în schimb, și-a meritat fiecare ban.
Era un profesionist adevărat: energic, exigent și complet imun la disconfortul celorlalți.
— Sărbătoritul! a strigat el, îndreptând aparatul spre Bogdan. Spatele drept! Pieptul înainte! Și încheiați nasturele de sus. Facem acum portretul oficial.
Bogdan a reușit să respecte doar primele două indicații.
Să-și încheie sacoul a refuzat categoric.
Nasturele arăta de parcă, la cea mai mică greșeală, urma să zboare direct în obiectivul fotografului.
Puțin mai târziu, din aranjamentul decorativ de deasupra mesei s-a desprins o bucățică albă de puf artificial și i-a căzut lui Bogdan pe umăr.
Pe materialul gri-închis se vedea foarte clar.
Soțul meu, celebru pentru obsesia lui față de hainele impecabile, a băgat imediat mâna în buzunarul interior după rolețul mic.
L-a scos și a încercat să ajungă la umăr.
Sacoul vechi era însă prea strâmt.
Când și-a îndoit brațul, materialul i s-a înfipt sub subsuoară.
A încercat din cealaltă parte.
Nici acolo nu a reușit.
A început să-și rotească coatele, să gâfâie și să se răsucească.
Din ce în ce mai mult semăna cu un dinozaur cu lăbuțe scurte, care încearcă fără succes să se scarpine pe spate.
Câțiva invitați au început să privească scena cu interes.
În cele din urmă nu m-am mai putut abține și i-am îndepărtat eu puful de pe umăr.
După un timp, a venit rândul părinților să țină toasturile.
Tatăl meu, Mihai, era un om direct și nu rostea niciodată mai multe cuvinte decât era nevoie. A luat microfonul.
Mai întâi s-a uitat la mine.
Apoi la rochia mea verde.
După aceea și-a mutat privirea spre coatele lucioase și întinse ale ginerelui său.
Tata și-a dres glasul.
— Se spune că, după douăzeci și cinci de ani împreună, soții ajung să formeze un singur întreg. Dar sărbătoriții noștri au atins un nivel și mai înalt de înțelegere reciprocă.
În sală s-a făcut liniște.
Tata a continuat:
— Priviți-i. Elena arată exact așa cum a hotărât ea să arate. Iar Bogdan arată exact așa cum a considerat el că ar trebui să arate Elena.
Pentru câteva secunde nimeni nu a spus nimic.
Apoi sala a izbucnit în râs.
Mama mea a râs prima.
Imediat după ea, Rodica.
Apoi prietenii și rudele.
Nu era un râs răutăcios, dar toți pricepuseră sensul cuvintelor.
Chiar și Vlad și-a întrerupt pentru o clipă discuția despre roșii și a început să aplaude.
Bogdan stătea roșu la față, cu sacoul strâmt descheiat, încercând să păstreze pe chip o expresie de zâmbet.
Cred că abia atunci a înțeles cu adevărat tot ce se întâmplase.
Nu i-a răspuns tatălui meu.
Mihai nu era omul care arunca vorbe doar pentru efect.
Seara a continuat.
Am primit urări, am privit fotografii vechi proiectate pe un ecran mare și am stat de vorbă cu prietenii.
Când a fost adus tortul, Bogdan m-a prins ușor de mână.
Din motive lesne de înțeles, nu s-a încumetat să se ridice de pe scaun.
— Elena, mi-a spus el încet. Am greșit.
Am tăcut.
— Mi s-a părut mai ușor să te conving pe tine decât să-i explic Corinei că cere prea mult. Am vrut să rămân fratele bun.
— Folosindu-te de lucrul meu.
A oftat greu.
— Da. Folosindu-mă de lucrul tău.
În clipa aceea, betelia pantalonilor i-a amintit din nou de existența ei, iar materialul sacoului a trosnit amenințător.
— Nu voi mai hotărî niciodată ce se întâmplă cu lucrurile tale. Îți promit.
Nu i-am cerut să se ridice în fața tuturor invitaților și să-și ceară public iertare.
Cinci ore petrecute într-un costum care, cu fiecare minut, semăna tot mai mult cu un instrument medieval de tortură constituiau deja o lecție suficient de convingătoare.
M-am aplecat doar spre el.
— Ține minte o singură regulă, Bogu. Nici tu, nici eu nu mai promitem vreodată rudelor lucruri, bani, timp sau muncă ce aparțin altcuiva. Dacă vrei să fii generos, fă-o pe cheltuiala ta.
A dat din cap.
Peste două săptămâni, Bogdan și-a cumpărat un costum nou.
Singur.
Din alt magazin.
Și l-a plătit din prima trimestrială.
Când a adus costumul acasă și l-a agățat cu grijă în dulap, eu tocmai treceam pe lângă el.
S-a întors spre mine.
Pe chip i se citea o neliniște ușoară.
— Elena, spune-mi imediat, te rog… Nu ai de gând să-l dai vreunei verișoare de-ale tale, nu? Parcă au în curând o petrecere de firmă.
Am zâmbit și m-am uitat la rochia mea de mătase verde, care atârna în compartimentul alăturat.
— Eu nu dispun de lucrurile altora, Bogu.
Bogdan a încuviințat.
Apoi a închis foarte atent ușa dulapului.
După cât de grijuliu a făcut-o, era limpede că noua regulă a familiei avea să-i rămână în minte multă vreme.