— Domnule Mihai… nu știu cum să vă spun. Dacă veți crede că am inventat totul, mă puteți concedia chiar mâine. Dar dacă nu mă ascultați acum, dimineața s-ar putea să găsească lucrurile schimbate pentru totdeauna…
Am rămas câteva clipe privind-o pe Mariana fără să spun nimic.
Dincolo de ferestrele largi ale biroului, ploaia măruntă de toamnă acoperea grădina cu o perdea cenușie. În casă domnea liniștea nopții, iar ceasul de pe perete bătea regulat. Mi-l dăruise prima mea soție cu mulți ani în urmă.
În seara aceea, însă, fiecare ticăit mă irita mai mult decât de obicei.
— Mariana, îți dai seama cât este ceasul? am întrebat în cele din urmă.
— Da, domnule.
Închise ușa cu grijă, ca și cum s-ar fi temut că cineva ne-ar putea auzi.
— Atunci vorbește.
Se apropie de birou și așeză telefonul în fața mea.
— În seara asta făceam ordine în bucătărie. Alina vorbea la telefon în hol. Era convinsă că plecasem deja.
La auzul numelui soției mele, am încordat maxilarul.
— Și?
Mariana ezită.
— V-a rostit numele.
— Ce a spus exact?
Menajera înghiți în sec.
— A zis: „Mai sunt doar câteva zile. Important este ca Mihai să nu înțeleagă nimic înainte de vreme.”
Am simțit o răceală neplăcută în piept.
— Ești sigură că ai auzit bine?
— Domnule Mihai, am auzit conversația foarte clar.
Am încercat să alung îndoiala cu un gest al mâinii.
— Poate îmi pregătește o surpriză.
— Și eu m-am gândit la început la asta.
Mariana deblocă telefonul.
— Tocmai de aceea nu v-am spus imediat.
Deschise o fotografie.
Pe ecran apărea Alina.
Soția mea cea tânără stătea lângă o mașină neagră, într-o parcare din fața unui centru comercial. Alături de ea se afla un bărbat cam de vârsta ei.
Am mărit imaginea.
— Cine este?
— Nu știu.
— De unde ai fotografia?
— I-am văzut acum trei zile de la fereastra cafenelei de vizavi. La început nu mi s-a părut nimic important.
O întâlnire, în sine, nu dovedea nimic.
Alina avea prieteni, cunoștințe și contacte de afaceri. Nu puteam transforma fiecare conversație a ei într-o acuzație.
Apoi Mariana mi-a arătat o a doua fotografie.
Atunci am simțit cu adevărat că ceva nu era în regulă.
În imagine se vedea un document.
Documentul meu.
Am recunoscut imediat semnătura de la baza paginii.
— De unde ai luat asta?
— L-am găsit în camera Alinei.
Mi-am ridicat brusc privirea.
— Ai umblat prin lucrurile soției mele?
— Nu! Ștergeam praful de pe masă. Hârtia era sub un dosar deschis.
Se grăbi să adauge:
— Nu mă pricep la acte juridice, așa că am fotografiat pagina și i-am arătat-o unei persoane pe care o cunosc. Lucrează ca asistent la un birou notarial.
— Și ce ți-a spus?
Mariana mă privi direct.
— Că documentul are legătură cu cedarea unei părți din bunurile dumneavoastră.
În birou se lăsă o tăcere apăsătoare.
Mi-am amintit de ultimele luni, în care Alina mă îndemna mereu să-mi „pun actele în ordine”.
Îmi repeta:
— Mihai, ai deja șaptezeci și doi de ani. Nu poți lăsa asemenea lucruri pe mai târziu.
Mă enerva felul în care îmi amintea vârsta, deși, în fond, avea dreptate.
Aveam proprietăți, o afacere, conturi bancare și investiții. Eram obișnuit să cred că nimic nu se mișcă fără să știu eu.
Pentru prima oară m-am întrebat dacă această siguranță nu era doar o iluzie.
— De ce ai spus că mâine ar putea fi prea târziu?
Mariana coborî vocea.
— Pentru că în dimineața asta Alina a vorbit din nou cu acel bărbat.
— Ai auzit-o?
— Da.
— Ce a spus?
Mariana aproape că șopti:
— „După micul dejun va semna ultimul act. De acolo, totul va deveni mult mai simplu.”
Mi-au înghețat degetele.
Chiar atunci, mânerul ușii începu să se rotească încet.
Amândoi am tăcut.
Ușa se deschise larg.
În prag stătea Alina.
Soția mea era cu treizeci și opt de ani mai tânără decât mine. Chiar și fără machiaj, îmbrăcată într-un halat simplu, avea acel chip care mă făcuse să mă gândesc, la prima noastră întâlnire, că destinul îmi oferise o a doua tinerețe.
În noaptea aceea m-am întrebat pentru prima dată ce îi oferise ei căsnicia noastră.
Alina zâmbi.
— Mihai, de ce nu dormi?
Apoi o observă pe Mariana.
Zâmbetul îi dispăru.
— Ce face ea aici?
Atunci am văzut în ochii soției mele ceva ce nu mai întâlnisem niciodată.
Teamă.
Am înțeles imediat că Mariana nu-mi spusese totul.
Capitolul 2. Actele care îmi așteptau semnătura
Alina rămase nemișcată în prag.
Câteva secunde ne-am privit fără să rostim nimic.
— Am întrebat ce caută Mariana aici la aproape miezul nopții, repetă ea.
Menajera își plecă privirea.
Am răspuns eu:
— Vorbește cu mine.
— Despre ce?
— Despre tine.
Pe chipul Alinei tresări un mușchi. Schimbarea fu atât de scurtă, încât aproape că aș fi putut să o ignor.
Apoi zâmbi batjocoritor.
— Mihai, vorbești serios? Iar asculți ce spune personalul casei?
Mariana se înroși.
— Nu am inventat nimic!
Alina se întoarse brusc spre ea.
— Nu te-a întrebat nimeni.
— Destul, am spus.
Amândouă amuțiră.
— Mariana, mergi acasă.
Femeia mă privi neliniștită.
— Domnule Mihai…
— Am spus să pleci.
Mariana își luă telefonul. Ajunsă la ușă, se opri și se întoarse.
— Vă rog un singur lucru.
Alina își încrucișă brațele.
— Desigur.
Mariana nu o privi.
— Mâine să nu semnați nimic. Indiferent ce vi se va spune.
Apoi plecă.
Eu și Alina rămăseserăm singuri.
Ea închise ușa și tăcu o vreme. După aceea veni spre mine.
— Chiar ai crezut-o pe femeia aceea?
— În momentul de față nu mai cred pe nimeni.
— Mihai…
Alina își așeză palmele pe umerii mei.
În trecut, gestul acela mă liniștea imediat. De data aceasta am rămas nemișcat.
— Știi cât de mult te iubesc.
Cuvintele care odinioară îmi încălzeau sufletul sunară acum aproape învățate pe de rost.
— Cine era bărbatul din parcare?
Degetele ei se încordară.
— Ce bărbat?
— Nu mai încerca să eviți răspunsul.
Alina își retrase încet mâinile și se îndreptă spre fereastră.
— Deci mă urmărește și pe mine?
— Răspunde-mi.
— Este avocat.
— Cum îl cheamă?
— Sergiu.
— Sergiu cum?
Se întoarse spre mine.
— Orban.
— De ce te întâlnești cu el fără să-mi spui?
— Pentru că pregătesc niște documente.
— Ce fel de documente?
Alina oftă iritată.
— Mihai, sunt aceleași acte despre care am discutat de atâtea ori. Moștenirea, împuternicirile, conturile tale, afacerea. Tu amâni mereu.
Explicația părea logică.
Prea logică.
— Și mâine trebuie să semnez ceva?
Alina zâmbi.
— Da.
— Ce anume?
— O împuternicire obișnuită.
— Mi-o arăți dimineață.
Zâmbetul îi deveni rigid.
— Sigur.
Mă sărută pe obraz.
— Doar nu lăsa oamenii străini să ne distrugă căsnicia.
Apoi ieși din birou.
Am așteptat până când pașii ei s-au stins pe coridor. Am încuiat ușa și, brusc, mi-am amintit cuvintele fiului meu, rostite cu puțin timp înainte de nuntă:
— Tată, o cunoști doar de câteva luni.
Atunci mă înfuriase.
Credeam că fiii mei nu puteau accepta ideea că tatăl lor, ajuns la o vârstă înaintată, era din nou fericit.
Am deschis agenda și am scris cu litere mari:
SĂ NU SEMNEZ NIMIC.
Apoi m-am dus la seif.
Aveam nevoie să verific actele.
Cheia era la mine. Codul îl știam numai eu.
Seiful se deschise.
Am început să caut prin dosare.
Proprietăți.
Afaceri.
Polițe de asigurare.
Testamentul…
M-am oprit.
Plicul lipsea.
Plicul în care păstram copia ultimului meu testament.
Cu câteva ore înainte îl văzusem în acel loc. Eram sigur.
Asta însemna că cineva deschisese seiful.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, m-am simțit neputincios în propria casă.
Capitolul 3. Bărbatul despre care nu trebuia să existe nicio urmă
Nu am reușit să dorm aproape deloc până dimineață.
În minte îmi reveneau mereu aceleași fraze:
„Mai sunt doar câteva zile.”
„După micul dejun va semna ultimul act.”
Testamentul dispărut.
Străinul de lângă Alina.
Actele.
Pe la cinci dimineața am auzit un zgomot slab la parter.
M-am ridicat în capul oaselor.
După câteva secunde s-a auzit ușa de la intrare.
Cineva pătrunsese în casă.
Mi-am pus halatul și am coborât.
În hol se afla Mariana.
— Tu?
Tresări.
— Iertați-mă.
— Ce faci aici la cinci dimineața?
— Eu…
Își lăsă ochii în jos.
— Mi-am uitat telefonul.
M-am uitat la mâna ei.
Telefonul era acolo.
Mariana expiră greu.
— Bine. Am mințit.
— Atunci de ce ai venit?
Începu să plângă.
— Pentru că aseară nu v-am spus totul.
Am simțit din nou frigul acela în piept.
— De ce?
— Mi-a fost frică.
— De cine?
Răspunsul ei abia se auzi:
— De Alina.
Am intrat împreună în bucătărie.
Mariana scoase din geantă un plic.
— L-am găsit acum câteva zile.
Înăuntru era un extras bancar.
Am parcurs rapid rândurile. La început nu am înțeles ce vedeam. Apoi am observat suma.
Era prea mare ca transferul să fie întâmplător.
Banii plecaseră dintr-unul dintre conturile mele.
Destinatarul era Sergiu Orban.
Același bărbat din fotografie.
— Ce este asta?
— Nu știu.
— Cine este el?
Mariana mă privi îndelung.
Apoi spuse:
— Fostul soț al Alinei.
Mi-au trebuit câteva secunde ca să înțeleg.
— Ce fost soț?
— Sergiu Orban a fost căsătorit cu ea.
— Este imposibil.
— De ce?
— Alina mi-a spus că nu a mai fost căsătorită niciodată.
Mariana clătină încet din cap.
— V-a mințit.
Mi-am simțit inima bătând tot mai repede.
— De unde știi?
— Am văzut o copie a certificatului de căsătorie.
A trebuit să mă așez.
Femeia cu care trăisem trei ani îmi spusese că înaintea mea avusese doar câteva relații scurte. Niciun soț. Nicio căsnicie. Niciun divorț.
Iar acum aflam că fostul ei soț nu numai că exista, ci se întâlnea în secret cu ea.
Mai mult, în contul lui ajungeau bani din averea mea.
— De ce ai tăcut?
Mariana își acoperi fața cu palmele.
— Aveam nevoie de serviciu.
— Nu este un răspuns.
Se uită la mine cu ochii plini de lacrimi.
— Alina o ajuta pe mama mea.
— Cum?
— Mama s-a îmbolnăvit grav. Avea nevoie de bani pentru tratament. Alina a aflat.
— Și?
Mariana ezită mult înainte să rostească următoarele cuvinte.
— Mi-a spus că va plăti tratamentul dacă o ajut.
— Cu ce?
— Să vă supraveghez.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Ce?
— Trebuia să-i spun cine vă sună, ce scrisori primiți, când vă întâlniți cu copiii, ce medicamente luați și ce acte vă aduce avocatul.
Mi s-a făcut rău.
— Și ai acceptat?
Mariana își plecă fruntea.
— Da.
— De cât timp?
— De câteva luni.
M-am ridicat și m-am întors cu spatele la ea.
Îmi era silă.
De Alina.
De Mariana.
Dar mai ales de mine.
Mă considerasem un om experimentat. Petrecusem patruzeci de ani în afaceri. Știam să recunosc minciunile partenerilor și să observ angajații necinstiți.
Cu toate acestea, acolo unde îmi doream să cred, devenisem complet orb.
— De ce ai venit să-mi spui tocmai acum?
— Pentru că lucrurile au mers prea departe.
— Ce înseamnă „prea departe”?
Mariana privi spre scări.
— Astăzi Alina voia să vă dea un comprimat.
— Ce fel de comprimat?
— Nu știu.
— Atunci de ce crezi că era ceva periculos?
— Pentru că am auzit-o discutând cu Sergiu.
— Ce i-a spus?
Mariana răspunse în șoaptă:
— „După aceea va fi mult mai calm și va semna totul fără să pună întrebări.”
Nu am apucat să-i răspund.
La etaj se deschise o ușă.
Se auziră pași.
Câteva clipe mai târziu, Alina apăru pe scări.
Într-o mână avea un pahar cu apă.
În cealaltă ținea o pastilă albă, mică.
— Mihai, ești deja treaz?
O văzu pe Mariana.
Se opri.
Zâmbetul îi dispăru treptat.
Eu priveam comprimatul din mâna ei.
Și, pentru prima dată în cei trei ani de căsnicie, mi-a fost cu adevărat teamă să mă aflu lângă propria soție.
Capitolul 4. Cel mai înspăimântător adevăr nu era cel pe care îl bănuisem
Alina coborî ultimele trepte.
— Mihai, nu ai dormit bine.
Îmi întinse paharul.
Nu l-am luat.
— Mulțumesc. Mai târziu.
— Ar fi mai bine să iei un calmant.
M-am uitat la pastilă.
— Ce este?
— Ți-am spus deja.
— Cine ți l-a prescris?
Alina încremeni.
— Medicul.
— Care medic?
Expiră nervos.
— Mihai, ce se întâmplă cu tine?
Atunci Mariana spuse:
— Trebuie să chemăm poliția.
Alina se întoarse brusc spre ea.
— Ai înnebunit?
Ca și cum replica ei ar fi fost un semnal, soneria se auzi în aceeași clipă.
O dată.
A doua oară.
Apoi încă o dată, insistent.
Chipul Alinei se albi.
Iar eu am știut, fără să-mi explice nimeni, cine se afla de cealaltă parte a ușii.
În prag stătea fiul meu, Paul.
Lângă el erau doi polițiști.
— Tată…
M-a îmbrățișat atât de strâns cum nu o mai făcuse de foarte mulți ani.
— De ce nu ne-ai spus nimic?
Mai târziu am aflat că Mariana venise la mine abia după ce îl contactase pe Paul.
Îi trimisese fotografiile actelor, ale transferului bancar și ale unor conversații pe care reușise să le păstreze.
Fiul meu nu a mai așteptat.
S-a urcat în primul tren și, în același timp, a cerut ajutorul autorităților.
În următoarele ore, casa mea nu a mai fost casă.
A devenit un loc în care erau verificate documente, telefoane și operațiuni bancare.
Eu stăteam în fotoliul meu și priveam cum viața de familie pe care o construisem în trei ani se destrăma bucată cu bucată.
Adevărul s-a dovedit, în același timp, mai simplu și mai dureros decât toate presupunerile mele.
Da, Sergiu Orban fusese într-adevăr soțul Alinei.
Da, ea ascunsese de mine această căsătorie.
Da, cei doi continuaseră să țină legătura.
Da, existau operațiuni financiare suspecte și documente care trebuiau cercetate cu atenție.
Dar una dintre temerile mele nu s-a confirmat.
Alina nu încerca să mă omoare.
Pastila era un calmant obișnuit.
Când am aflat, am simțit o ușurare neașteptată. Apoi am râs amar.
Cât de jos ajunsese căsnicia mea dacă mă bucuram că soția nu plănuise să mă ucidă, ci doar să mă facă să semnez fără să protestez?
Totuși, povestea banilor era cât se poate de reală.
Ancheta s-a concentrat asupra transferurilor, actelor și încercărilor de a obține acces la averea mea.
Când Alina a fost dusă pentru continuarea cercetărilor, le-a cerut polițiștilor să se oprească lângă mine.
— Mihai…
Nu am spus nimic.
Ea începu să plângă.
— Chiar te-am iubit.
Am privit femeia pentru care, odinioară, mă certasem cu propriii copii.
— Poate că da.
— Atunci de ce te uiți la mine așa?
— Pentru că iubirea fără încredere nu valorează nimic.
Alina își întoarse fața.
Nu simțeam nici bucurie, nici dorință de răzbunare.
Doar o oboseală uriașă.
Oboseala aceea care apare atunci când, într-o singură noapte, îmbătrânești cu câțiva ani.
Ce s-a întâmplat după aceea
Cercetările au continuat câteva luni.
S-au confirmat nereguli financiare legate de o parte din banii mei și încercări de a pregăti documentele astfel încât Alina să poată dispune de averea mea într-o măsură mult mai mare decât îi permisesem vreodată.
Am reușit să recuperez o parte din bani.
Pentru restul a fost nevoie de procese și de mult timp.
Am divorțat de Alina.
Am mai văzut-o de câteva ori. De fiecare dată repeta același lucru:
— Nu am vrut niciodată să-ți fac rău.
Probabil că, într-un fel, chiar credea ceea ce spunea.
Mariana și-a recunoscut, la rândul ei, implicarea.
Aș fi putut să o concediez în aceeași zi.
La început asta îmi doream.
Apoi mi-am amintit că, în clipa decisivă, venise totuși la mine. Își riscase serviciul și banii necesari tratamentului mamei sale.
Făcuse o greșeală.
Dar apoi găsise puterea să încerce să o îndrepte.
Am plătit eu tratamentul mamei ei.
Nu ca recompensă.
Nici pentru că uitasem trădarea.
Pur și simplu nu voiam ca o femeie bolnavă să sufere din cauza deciziilor luate de alții.
Copiii mei au început din nou să mă viziteze des.
Mai ales fiica mea, Elisabeta.
Într-o zi stăteam împreună pe terasă. Ea tăcuse mult timp, apoi m-a întrebat:
— Tată, îți pot pune o întrebare sinceră?
— Poți.
— Regreți că te-ai căsătorit cu ea?
Am rămas pe gânduri.
Eu aveam șaptezeci și doi de ani.
Alina avea treizeci și patru.
Diferența de treizeci și opt de ani li se păruse uriașă tuturor, mai puțin mie.
Când ne-am cunoscut, voiam să-mi demonstrez că bătrânețea era încă departe. Îmi plăcea felul în care oamenii întorceau capul după noi.
Îmi plăcea râsul Alinei.
Felul în care mă lua de braț.
Felul în care îmi spunea:
— Nu semeni deloc cu bărbații de vârsta ta.
Am confundat admirația cu apropierea.
Frica de singurătate cu iubirea.
— Nu, am răspuns în cele din urmă.
Elisabeta mă privi surprinsă.
— Nu regreți?
— Nu regret că m-am căsătorit.
— Atunci ce regreți?
Mi-am îndreptat privirea spre grădină.
— Că mi-a fost atât de frică să rămân singur, încât am încetat să pun întrebările evidente.
Fiica mea își așeză mâna peste a mea.
— Noi am fost lângă tine.
— Acum înțeleg.
Au trecut câțiva ani.
În birou se află încă vechiul ceas.
Seara ticăie la fel de puternic ca înainte.
Numai că acum sunetul lui mă liniștește.
Nu mai tresar când cineva îmi aduce un pahar cu apă.
Nu mai verific de zece ori fiecare pastilă.
Nu mai privesc cu teamă mașinile necunoscute care opresc lângă casă.
Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.
Pun întrebări.
Citesc fiecare document înainte de a-l semna.
Nu mai las controlul asupra vieții mele în mâinile cuiva doar pentru că îl iubesc.
Și, mai presus de toate, încerc să-i ascult pe cei pe care înainte poate că nici nu-i observam.
Pentru că uneori cel mai important avertisment nu vine de la avocat, nici de la un partener de afaceri și nici măcar de la o rudă apropiată.
Uneori, târziu în noapte, o menajeră speriată se oprește lângă biroul tău și îți spune:
— Dacă nu mă ascultați acum, mâine poate fi prea târziu.
Mariana s-a înșelat într-un singur lucru.
În dimineața următoare, eu m-am trezit.
Dar bărbatul care, cu o zi înainte, era convins că își cunoaște perfect soția nu s-a mai trezit niciodată în mine.
Și poate că tocmai această schimbare mi-a salvat viața.