— Nu mai pot să trăiesc cu o pensionară, a declarat Radu în timp ce își încheia geaca în hol.
Valiza lui era deja lângă ușă. Își strânsese lucrurile dinainte, cât timp eu fusesem la serviciu. În mâinile mele se afla cana lui preferată — aceeași cană cu o mică ciobitură pe margine, din care băuse ceai aproape treizeci de ani.
Mâna nu-mi tremura deloc.
— Radu, avem aceeași vârstă. Amândoi avem cincizeci și cinci de ani.
— Tocmai asta e problema.
Nici măcar nu s-a întors spre mine. Vorbea de parcă nu i s-ar fi adresat femeii cu care își petrecuse cea mai mare parte din viață, ci unui cuier din antreu.
— Eu încă vreau să trăiesc. Nu vreau să-mi petrec toate serile în fața televizorului, cu picioarele învelite într-o pătură.
Am pus cu grijă cana înapoi pe raft, fără să o lovesc de lemn.
— Și de când ai început să mă vezi așa? l-am întrebat.
Vocea mea suna uimitor de calm. Mult mai calm decât m-aș fi așteptat.
— Din clipa în care am înțeles că avem o singură viață, mi-a răspuns, privindu-mă în sfârșit direct. Elena, încearcă să mă înțelegi. Nu te învinuiesc pentru nimic. Doar că, lângă tine, am ajuns să mă simt pensionar. Iar eu încă vreau să trăiesc normal.
Ușa s-a închis în urma lui aproape fără zgomot.
N-a fost nicio scenă. N-au existat strigăte și nici rămas-bunuri dramatice.
De parcă ieșise doar să cumpere pâine, nu să șteargă dintr-o singură mișcare treizeci de ani de căsnicie.
În primele săptămâni ajungeam la atelierul meu floral mult mai devreme decât de obicei și plecam târziu, când se lăsa deja seara.
Munca m-a ținut pe linia de plutire.
Florilor nu le pasă cine a părăsit pe cine și cine a divorțat. Ele au nevoie doar de apă, îngrijire și lumină potrivită.
După patru luni, Radu mi-a propus să ne întâlnim la o cafenea, într-un loc neutru.
Voia să mi-o prezinte pe Alina, fiica noastră. Și mie, în același timp — oricum urma să semnez actele de divorț.
Alina avea douăzeci și nouă de ani.
Tot răsfoia meniul, fără să ridice aproape deloc ochii. Făcea mișcări scurte și neliniștite, ca și cum printre pagini s-ar fi ascuns ceva extrem de important.
Radu o privea de parcă el însuși ar fi descoperit un zăcământ de petrol.
— Elena, trebuie să înțelegi, mi-a explicat el atunci. Nu este vorba, de fapt, despre vârstă. Pur și simplu, lângă tine aveam impresia că am ieșit deja la pensie. Lângă ea mă simt din nou de treizeci de ani.
Am semnat.
Treizeci de ani împreună s-au strâns în patru semnături trasate cu pixul pe trei foi de hârtie.
Cu aproximativ o lună înainte de nunta lor, m-a sunat chiar Alina.
— Doamnă Elena, am auzit că aveți cel mai bun atelier de decor pentru evenimente. Eu și fetele căutăm pe cineva care să se ocupe de nunta mea cu Radu. Poate ați vrea să ne ajutați… ca între oameni care s-au cunoscut cândva?
Vorbea politicos și ușor lingușitor. Exact așa vorbesc oamenii care știu foarte bine că urmează să ceară o favoare.
Am rămas cu telefonul la ureche și am privit în jur.
Construisem atelierul acela timp de cincisprezece ani.
Rafturile.
Colecția de vaze.
Lista de clienți.
Reputația.
Totul se adunase încet, puțin câte puțin.
Nimeni nu-mi pusese o viață gata făcută în brațe.
Cincisprezece ani nu reprezintă doar un rând într-un CV.
Înseamnă mii de comenzi, sute de nopți nedormite înaintea nunților și petrecerilor altora și reputația unei femei care nu-și dezamăgește niciodată clienții.
Pe stradă a trecut un camion.
Geamurile vitrinei au vibrat ușor.
Eram pe punctul de a încheia conversația.
În schimb, am întrebat:
— La ce buget v-ați gândit?
— Ei bine… Radu a spus că, până la urmă, nu suntem chiar străine. Poate patruzeci de mii?
Prețul real pentru decorul pe care și-l dorea era de aproximativ nouăzeci și cinci de mii.
Cunoșteam tarifele mai bine decât tabla înmulțirii, fiindcă ani la rând calculasem singură fiecare ofertă.
Patruzeci de mii însemnau un singur lucru: urma să le organizez nunta în pierdere.
Și toate astea doar ca Radu să nu le spună cunoscuților noștri că fosta lui soție era meschină și răzbunătoare.
— Bine, am acceptat. O fac pentru patruzeci de mii.
Nici acum nu pot explica limpede de ce am spus da.
Aș fi putut să refuz.
Fără justificări.
Fără explicații.
Probabil că treizeci de ani în care fusesem obișnuită să fiu comodă pentru toți nu dispar în câteva luni.
Sau poate că voiam să mă uit mai bine la femeia pentru care soțul meu hotărâse că eu devenisem deja o bătrână pensionară.
Alina s-a dovedit a fi destul de plăcută.
Poate puțin superficială, dar, în general, era o fată drăguță.
M-a întrebat despre bujori, a ales cu mare atenție nuanța fețelor de masă și mi-a mulțumit de trei ori în timpul unei singure discuții.
Au avut aproximativ treizeci de invitați.
Toate aranjamentele florale le-am făcut eu.
Pe parcursul serii, oamenii au lăudat decorul fără să bănuiască faptul că femeia care îl concepuse și îl realizase era fosta soție a mirelui.
În ziua nunții lor am lucrat de dimineață devreme.
Am așezat florile.
Am îndreptat panglicile.
Am verificat ca arcul ceremonial să nu se clatine din cauza curentului de aer al aparatului de aer condiționat.
Mâinile își făceau singure treaba, din obișnuință, în timp ce mintea mea părea desprinsă de tot ce se întâmpla.
Radu trecea toată ziua pe lângă mine cu chipul unui om convins, în sfârșit, că luase decizia corectă în viață.
Spre sfârșitul serii, când strângeam ultima cutie cu elementele de decor rămase, s-a apropiat de mine.
— Mulțumesc, Elena. Știi să-ți păstrezi demnitatea. Asta mi-a plăcut întotdeauna la tine.
Am zâmbit doar.
N-am răspuns.
Deși, înăuntrul meu, cuvintele începuseră deja să se ridice.
Se opriseră undeva în gât.
Iar în mine, parcă, o coardă metalică subțire se întinsese și mai tare.
În toamnă, Radu m-a sunat din nou.
De data aceea, nu era vorba despre flori.
Era duminică. Pregăteam un buchet pentru o clientă veche și lucram cu sârmă florală când telefonul a început să sune.
— Elena, ascultă, mi-e groaznic de jenă să-ți cer asta, dar nu mai am la cine apela. Eu și Alina încă stăm cu chirie, însă vrem să plătim avansul pentru un apartament. Ne lipsesc trei sute patruzeci de mii. Îți dau banii înapoi cel târziu în trei luni. Aproape sigur primesc o primă la serviciu.
Am lăsat foarfeca pe masă.
Afară ploua.
Picăturile băteau regulat în pervaz, asemenea unui metronom.
— Îmi ceri serios bani ca să cumperi un apartament împreună cu noua ta soție?
La ultimul cuvânt, vocea mi-a tremurat totuși puțin.
— Elena, la cine altcineva să apelez? Părinții mei nu au asemenea bani, iar prietenii au fiecare problemele lor. Mă cunoști de treizeci de ani. Întotdeauna mi-am plătit datoriile.
Cu treizeci de ani în urmă nici nu m-aș fi gândit.
Și, după cum se vedea, chiar și acum vechiul meu obicei de a ajuta era mai puternic decât supărarea.
În aceeași seară i-am transferat banii pe numărul de telefon.
Fără chitanță.
Fără contract.
Fără niciun document.
Până la urmă, nu era un străin.
Era tatăl fiicei mele.
Când Radu m-a sunat după transfer, Alina era lângă el.
I-am auzit limpede vocea:
— Spune-i mulțumesc. Și spune-i că îi returnăm repede.
Radu a repetat imediat:
— Alina îți mulțumește. Îți jur că îi dăm înapoi în curând.
Au trecut trei luni.
Apoi încă două.
În noiembrie i-am trimis un mesaj calm.
Fără reproșuri.
Fără scandal.
Doar i-am amintit de datorie.
Mi-a răspuns abia după două zile.
„Știu. Acum avem niște probleme. Mai târziu.”
Am citit mesajul de trei ori, ca și cum aș fi sperat să găsesc printre cuvinte o dată concretă.
Nu era niciuna.
În aceeași perioadă, la atelier a început sezonul aglomerat.
Comenzile de dinaintea sărbătorilor.
Instalațiile luminoase.
Coroanele.
Aranjamentele festive pentru birouri și restaurante.
M-am cufundat complet în muncă.
Îmi aminteam de bani doar târziu în noapte, când atelierul devenea cu totul liniștit.
Datoria zăcea undeva în adâncul memoriei ca o piatră grea.
Nu o scoteam la vedere.
Nu o fluturam în fața nimănui.
Așteptam doar ca Radu să-și amintească singur de promisiunea făcută.
Momentul acela a venit la începutul lui martie.
Radu m-a sunat miercuri seara.
Vocea lui era energică, aproape festivă, de parcă în ultimele unsprezece luni nu s-ar fi întâmplat nimic important între noi.
— Elena, am nevoie urgentă de ajutorul tău. Prietena Alinei, Diana, are nunta sâmbătă, iar decoratorul a renunțat în ultimul moment. Îți dai seama? Totul se prăbușește. Ai putea să salvezi situația? Ești cea mai bună din oraș. Eu le spun tuturor asta.
Eram în bucătărie, cu telefonul prins între umăr și ureche.
Mâna mi s-a dus singură la aragaz și a închis ochiul, ca și cum trupul meu înțelesese deja că discuția urma să fie mai importantă decât cina.
— Sâmbătă? am repetat. Astăzi este miercuri.
— Da, știu. Mai sunt doar două zile. Diana este în pragul unei crize. Întregul concept s-a dus de râpă. Dar tu ne-ai salvat și atunci. Știi să rezolvi asemenea situații.
Atunci am auzit, în fundal, vocea Alinei. Era înăbușită, dar perfect de înțeles:
— Spune-i că îi plătim cât putem. Important e să accepte. Nu mai avem deloc timp.
Stăteam printre cutii cu panglici, sârmă, unelte și tot felul de materiale și simțeam cum o durere grea începe să-mi apese ceafa.
Două zile pentru o nuntă de asemenea amploare însemnau nopți nedormite.
Telefoane date furnizorilor la ore târzii.
Căutarea urgentă a materialelor.
Asamblarea structurilor.
Și, practic, reorganizarea întregii activități a atelierului pentru o comandă care cu o zi înainte nici măcar nu existase.
— Radu, am spus, îți amintești că îmi datorezi trei sute patruzeci de mii? Din martie anul trecut.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere atât de adâncă, încât pentru o clipă mi s-a părut că uitase că știu să socotesc.
— Elena, ce legătură are asta? Oamenii au o problemă. Fata își pierde nunta.
— Are foarte mare legătură. Îmi ceri să nu dorm două zile și să muncesc aproape gratis, deși de unsprezece luni nu ești în stare să-mi dai înapoi banii pe care vi i-am împrumutat pentru apartament.
— Vorbești serios? Acum ai de gând să numeri tot? Vocea lui s-a schimbat imediat. Elena, credeam că ești mai presus de asemenea lucruri.
Palmele mi s-au răcit brusc.
Ceva dinăuntru s-a strâns dureros.
În fundal, Alina repeta deja, iritată:
— Rezolvă odată problema. Diana stă și plânge.
— Lasă-mă să mă gândesc până mâine, am spus.
Apoi am închis eu prima.
Când am pus ibricul pe foc, mâinile îmi erau încă reci.
După câteva minute mi-am dat seama că nici măcar nu aprinsesem aragazul.
Am rămas lângă fereastră și am privit întunericul.
Prin perete se auzea televizorul vecinilor.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
În minte îmi revenea iar și iar cana cu marginea ciobită.
Holul.
Replica lui Radu despre pensionară.
Nunta pe care o decorasem pentru patruzeci de mii în loc de nouăzeci și cinci.
Cei trei sute patruzeci de mii pe care i-i transferasem fără să-i cer măcar o chitanță simplă.
Cifrele se ridicau una câte una.
Ca niște înregistrări într-un registru contabil.
Numai că nu erau scrise cu cerneală.
Păreau întipărite sub pielea mea.
Abia spre dimineață am înțeles un lucru foarte simplu.
Până atunci acceptasem fiindcă mă temeam să nu par meschină.
De data aceea nu-mi mai păsa deloc ce aveau să creadă despre mine Radu și noua lui soție.
Dimineața l-am sunat eu.
Vocea îmi era complet liniștită.
— Radu, nu voi decora nunta de sâmbătă.
— Elena, vorbești serios? Ne lași baltă. Oamenii se bazau pe tine.
— Iar eu m-am bazat pe faptul că îmi vei da banii înapoi.
A tăcut.
— Ai promis că plătești în trei luni. Au trecut unsprezece. V-am decorat nunta pentru patruzeci de mii, deși prețul obișnuit era de nouăzeci și cinci, pentru că mi-ai cerut ajutorul. Iar acum vreți să accept o comandă urgentă, în două zile, și să muncesc din nou aproape gratis. Gata. Până aici.
— Deci acum pentru tine totul se reduce la bani? a ridicat el glasul. Înainte nu erai așa.
— Înainte nici tu nu erai soțul care, după treizeci de ani de căsnicie, își părăsește soția spunând că lângă ea se simte pensionar, iar apoi se întoarce la aceeași femeie ca să-i ceară bani.
Vocea mea nu a tremurat nicio clipă.
— Găsește alt decorator, Radu. Sunt destui în oraș.
A tăcut din nou.
Apoi a rostit aproape în șoaptă:
— Nu m-aș fi așteptat niciodată la asta din partea ta.
— Nici eu nu m-aș fi așteptat la multe lucruri, i-am răspuns.
Și am închis.
În atelier era o liniște deplină.
În camera din spate, un robinet picura ritmic.
M-am așezat pe scaunul de lângă fereastră și am simțit cum umerii mi se relaxează încet.
De parcă cineva îmi luase, în sfârșit, povara pe care o cărasem ani întregi.
Mâinile nu-mi mai erau reci.
Afară, trecătorii mergeau spre treburile lor, cu sacoșe în mâini.
O zi obișnuită de miercuri.
Ca și cum nimic important nu s-ar fi întâmplat în viața mea.
Mi-am făcut un ceai.
Și l-am turnat în aceeași cană cu marginea ciobită.
După divorț rămăsese la mine doar fiindcă Radu nici măcar nu-și amintise de existența ei.
Seara m-a sunat Ioana.
— Mamă, tata este furios. Spune că l-ai făcut de râs în fața Dianei.
— Nu am făcut pe nimeni de râs. Pur și simplu am încetat să mai muncesc gratis.
Fiica mea a tăcut puțin.
Apoi a râs încet, aproape surprinsă de propriul râs.
— Nici nu știu ce să spun. Nu ai fost niciodată atât de hotărâtă.
Am mai vorbit o vreme.
Despre serviciul ei.
Despre vremea din orașul în care locuia.
Despre lucruri obișnuite, fără nicio legătură cu scandalul.
Dar conversația aceea nu a rezolvat conflictul.
Doar l-a împins pentru scurt timp într-o parte.
Mai rămânea o singură problemă: nunta Dianei urma să aibă loc chiar a doua zi, iar ea încă nu găsise un decorator.
Au mai trecut trei luni.
Radu nu mi-a restituit banii.
Nici măcar un leu.
Nu m-a sunat nici pentru a explica din nou de ce nu putea să plătească.
În cele din urmă, prietena Alinei a fost nevoită să-și organizeze nunta împreună cu rudele și prietenii.
Au făcut totul pe ultima sută de metri.
Unele decorațiuni le-au cumpărat chiar de la cel mai apropiat supermarket.
Am aflat de la o cunoștință comună.
Tot ea mi-a spus că Alina mă numește acum, prin cercul ei de prieteni, „fosta soție al cărei caracter s-a stricat odată cu vârsta”.
Radu aproape că nu mai vorbește cu mine.
Uneori îmi transmite câte ceva prin fiica noastră.
Eu însă dorm liniștită noaptea.
Pentru prima dată după treizeci de ani, mă întind în pat fără să-mi derulez la nesfârșit prin minte problemele, rugămințile și așteptările altora.
Am mers prea departe refuzând să salvez nunta unei femei cu numai două zile înainte de eveniment?
Sau aveam, în sfârșit, tot dreptul să spun „nu” unui om care nu-mi restituise de aproape un an cei trei sute patruzeci de mii și care continua să aștepte de la mine ajutor, reduceri și înțelegere — aceeași înțelegere pe care eu nu am primit-o niciodată de la el?