În fiecare seară, la ora exactă nouă, Mihai așeza pe masă două pahare și scotea din ascunzătoare o sticlă plină cu un lichid întunecat, cu un gust amar și neplăcut.
— Pentru următoarea seară, spunea el de fiecare dată.
La început, ritualul acela ciudat mi se părea chiar romantic. Pe măsură ce anii treceau însă, se transformase într-o obligație. Chiar și atunci când mă simțeam rău sau îi spuneam că nu vreau să beau, Mihai se așeza în tăcere în fața mea și aștepta până când paharul meu se golea până la ultima picătură.
Mai mult decât orice mă neliniștea faptul că nu lăsa pe nimeni să atingă sticla. Într-o zi, fiica noastră de șaisprezece ani, Elena, întinse mâna spre ea, iar Mihai i-o smulse imediat.
— Să nu mai pui niciodată mâna pe ea!
Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte întrebarea care avea să mă urmărească ani întregi: ce băusem, de fapt, în tot acest timp?
O dată pe lună, Mihai primea un pachețel mic. Îl ducea în pivniță, iar după un timp se întorcea cu o sticlă nouă, fără nicio etichetă.
Într-o seară, hotărâtă să-mi verific bănuielile, am vărsat pe ascuns conținutul paharului într-un ghiveci cu o plantă de apartament.
A doua zi dimineață, frunzele se înnegriseră.
Un fior rece mi-a străbătut tot trupul. Mi-am amintit imediat de slăbiciunea care nu-mi mai dădea pace, de amețelile ce apăreau din când în când și de gustul metalic pe care îl simțeam în gură după fiecare băutură de seară.
Oare omul alături de care îmi petrecusem atâția ani mă otrăvea puțin câte puțin?
Și totuși, gândul acesta nu se potrivea deloc cu omul pe care îl cunoșteam. În toate celelalte privințe, Mihai fusese întotdeauna un soț iubitor, atent și grijuliu.
Într-o iarnă, după treizeci și cinci de ani de căsnicie, a suferit pe neașteptate un infarct. Chiar și din spital mă suna în fiecare seară.
— Ai băut tot?
— Da, îi răspundeam eu, deși de mult începusem să-l mint.
Cu puțin timp înainte să moară, mi-a cerut să-i promit că voi continua ritualul.
— Mai întâi spune-mi ce se află în sticla aceea.
Ochii lui Mihai s-au umplut brusc de lacrimi.
— Este ceva ce nu am reușit niciodată să-ți povestesc…
În aceeași noapte, s-a stins.
După înmormântare, am luat sticla rămasă și am dus-o la un laborator particular. Trei zile mai târziu, telefonul a sunat.
— Doamnă Ionescu, trebuie să veniți personal. Ar fi bine să fiți însoțită de cineva apropiat.
Am rugat-o pe Elena să meargă cu mine. Medicul ne-a întâmpinat, ne-a condus în cabinet, a încuiat ușa și a pus în fața noastră rezultatele analizelor.
— De cât timp luați acest preparat?
— De treizeci și cinci de ani. Soțul meu mă obliga să-l beau în fiecare seară. Este o otravă?
Doctorul m-a privit cu o uimire greu de ascuns și a spus:
— Nu. Mai mult decât atât, aici nu există deloc alcool. Este un preparat făcut special, folosit în cazul unei boli ereditare extrem de rare.
Am râs nervos, convinsă că laboratorul făcuse o greșeală.
Atunci medicul a scos dintr-un dulap un dosar vechi, plin cu documente medicale.
Pe acte apărea numele meu de fată.
În primul an după căsătorie, leșinasem într-o zi și fusesem supusă unor investigații amănunțite. Atunci doctorii descoperiseră că sufeream de aceeași boală ereditară care o răpusese pe mama mea când era încă tânără.
Când am aflat diagnosticul, am avut o cădere psihică puternică. Am refuzat tratamentul și chiar am distrus actul medical.
Anii au trecut, iar amintirea acelei perioade s-a șters treptat din mintea mea.
Mihai însă nu uitase nimic.
Găsise singur un specialist și, timp de zeci de ani, comandase în secret medicamentul de care aveam nevoie. De fiecare dată îl turna într-o sticlă obișnuită, fără etichetă, pentru că știa că, dacă aș fi înțeles că era vorba despre tratament, aș fi putut refuza din nou.
Medicul mi-a întins un plic.
Înăuntru se afla o scrisoare de la Mihai.
„Draga mea,
Într-o zi mi-ai spus că nu vrei să te trezești în fiecare dimineață cu gândul că ești bolnavă. De aceea am hotărât să transform tratamentul tău nu într-o amintire a bolii, ci în mica noastră tradiție de seară.
În paharul meu a fost întotdeauna doar suc amar de fructe. Îl beam împreună cu tine ca să nu simți niciodată că treci singură prin toate acestea.
Iartă-mă că uneori te-am obligat să bei. Știam că într-o zi ai putea afla adevărul și m-ai putea urî.
Eram pregătit și pentru asta.
Pentru mine a existat un singur lucru important: ca în ziua în care vei afla totul, tu să fii încă în viață.”
Am strâns scrisoarea la piept și nu mi-am mai putut opri lacrimile.
Timp de treizeci și cinci de ani am crezut că soțul meu ascundea în acea sticlă moartea mea lentă.
Dar, în realitate, el îmi ascunsese acolo viața.
Și acum, în fiecare seară, la ora nouă, așez din nou două pahare pe masă.
Într-unul se află medicamentul meu.
În celălalt, sucul amar de fructe pe care Mihai îl iubea.
Îmi ridic paharul către fotoliul lui gol și șoptesc:
— Pentru încă o zi din viața mea, pe care o am datorită ție.