— Măcar inventează ceva! — Radu își desfăcu brațele neputincios, iar în voce îi vibra deja panica. — Ești femeie, ești stăpâna casei! Fă ceva! Taie niște mezeluri, încropește o salată, nu știu… Pune ceva la prăjit! Și, pentru numele lui Dumnezeu, schimbă-te! Acum arăți ca… precum o menajeră care și-a primit ziua liberă!
Andreea trase după ea ușa grea de la intrare și rămase câteva clipe cu spatele lipit de ea, lăsând încet să se scurgă din piept toată tensiunea strânsă de-a lungul săptămânii. Vineri. Numai cuvântul acesta îi suna ca o melodie. În urmă rămăseseră cinci zile de aprobări fără sfârșit, tabele, verificări, rapoarte și ședințe după care nu-ți mai doreai decât liniște.
Postul de auditor senior într-o companie mare îi consuma aproape toate puterile, însă Andreea își iubea meseria. Îi plăceau ordinea, logica și previzibilitatea ei. Exact lucrurile care, în ultima vreme, păreau să dispară tot mai mult din propria casă și din căsnicia ei.
Își scoase pantofii strâmți cu toc și aproape gemu de plăcere când tălpile obosite îi atinseră, în sfârșit, parchetul răcoros. În apartament era liniște. O liniște aproape binecuvântată.
Soțul ei, Radu, ajungea de obicei târziu vinerea. Rămânea cu oamenii din echipă la un bar, unde discutau, cum îi plăcea lui să spună, „chestiuni de serviciu într-un cadru informal”, și apărea acasă abia spre noapte. Radu conducea departamentul de vânzări, era energic, ambițios și foarte insistent, iar în ultimul an Andreea observase din ce în ce mai clar că devenise dureros de dependent de impresia pe care o lăsa celorlalți.
Intră în dormitor, își scoase costumul sobru de birou, care spre sfârșitul zilei îi apăsa trupul ca o armură grea, și deschise dulapul. Pe un umeraș separat atârna halatul ei preferat. Moale, de culoarea piersicii, puțin decolorat după nenumărate spălări, dar tocmai de aceea și mai drag.
Pentru Andreea, halatul acela nu era o simplă haină de casă. Însemna tihnă, căldură și acele puține ore în care, în sfârșit, nu trebuia să aparțină nimănui în afară de ea însăși. Îl îmbrăcă, strânse cordonul în talie și simți cum ultimele urme ale stresului de la serviciu se dizolvă treptat în moliciunea materialului.
Planul pentru seară era simplu și tocmai de aceea perfect: o baie fierbinte, un pahar din vinul preferat, o comandă cu ceva delicios și complet nesănătos, apoi un film vechi pe care îl putea revedea la nesfârșit. Fără indicatori de performanță, fără termene-limită, fără grafice și fără problemele altora. Doar ea și odihna pe care o merita.
Andreea se îndrepta spre bucătărie să-și toarne un pahar cu apă când, deodată, auzi cheia în yală. Ușa se deschise atât de brusc, încât se lovi de opritor. În prag apăru Radu. Respira greu, cravata îi alunecase într-o parte, iar în privire avea o panică adevărată.
— Andreea! — izbucni el, aruncându-și pantofii direct pe covoraș. — De ce ești îmbrăcată așa?!
Andreea rămase nemișcată, cu paharul în mână, și îl privi nedumerită.
— Cum adică „așa”? Radu, ce s-a întâmplat? Nu spuneai că ieși cu băieții din departament în seara asta?
Soțul ei măsură apartamentul din priviri cu febrilitatea unui om care inspecta locul unei catastrofe. Pe masa din bucătărie se afla corespondența pe care ea uitase s-o sorteze dimineață, pe spătarul unui scaun era aruncat un cardigan de casă, iar Andreea stătea în mijlocul încăperii în halatul de culoarea piersicii, cu părul prins într-un coc neglijent și cu fața proaspăt spălată, fără urmă de machiaj.
— De ce stai în halat? Musafirii ajung dintr-o clipă în alta! — șuieră el aproape, ducându-și mâinile la cap.
Andreea avu nevoie de câteva secunde ca să înțeleagă ce spusese.
— Ce musafiri? Radu, despre ce vorbești?
— Colegii mei! Mihai și Ioana! — Radu coborî vocea într-o șoaptă agitată, de parcă invitații s-ar fi aflat deja dincolo de ușă și puteau auzi fiecare cuvânt. — I-am invitat la cină! Mihai este șeful meu, în caz că ai uitat! Promovarea mea poate depinde de seara asta. Știi cât apreciază familia, atmosfera de acasă, o casă primitoare. Îi place să vadă cum trăiesc oamenii din echipa lui. Iar Ioana a zis că vine și ea, pentru că soțul ei e plecat cu serviciul.
— Ai uitat să-mi spui că ți-ai invitat colegii la cină, — rosti Andreea încet, apăsând fiecare cuvânt. Înăuntrul ei începea deja să urce acea căldură aspră și neplăcută care îi anunța furia. — Nu. Mi-ai. Spus. Nimic.
— Ba ți-am spus! — replică Radu prea repede, însă privirea îi fugi imediat într-o parte. — Marți! Știu sigur că ți-am spus marți dimineață!
— Marți dimineață îți căutai cămașa albastră și înjurai traficul de pe centură. Nu ai scos niciun cuvânt despre musafiri. Radu, înțelegi măcar situația? În frigider mai e o jumătate de oală cu ciorbă de ieri și două iaurturi. N-am trecut pe la magazin. Am avut o zi nebună la serviciu.
— Atunci găsește tu o soluție! — Radu gesticulă nervos, iar panica îi ieșea deja prin fiecare cuvânt. — Ești femeie, ești gospodina casei! Fă ceva! Taie niște salam, pregătește o salată, pune ceva în tigaie, orice! Și, te rog, schimbă-te! Arăți ca… ca o femeie de serviciu care tocmai a primit liber!
Cuvintele o loviră mai tare decât ar fi făcut-o o palmă. Andreea, specialistă cu un venit mai mare decât al soțului, femeia care investise cea mai mare parte a propriilor economii în renovarea acelui apartament, stătea în bucătăria ei și asculta cum i se reproșa că nu era suficient de prezentabilă.
— Nu voi pune nimic la prăjit, Radu, — răspunse ea rece. — Pentru că nu există nimic de prăjit. Și nici nu am de gând să joc într-o piesă de teatru.
Radu nici nu apucă să-i răspundă. Soneria apartamentului răsună limpede prin hol. El se albi la față.
— Andreea, te rog, — schimbă imediat tonul, trecând de la iritare la aproape implorare și împreunându-și mâinile în fața pieptului. — Intră puțin în joc. Comand eu acum de la un restaurant și le spun că așa fusese planificat. Tu du-te în dormitor, aranjează-te și pune rochia aceea albastră care îmi place mie. După aceea vii la noi. Te rog! E vorba de cariera mea!
Nici măcar nu așteptă răspunsul. Se întoarse și aproape alergă spre hol, îndreptându-și cravata din mers și așezându-și pe față un zâmbet ospitalier.
Andreea rămase în bucătărie. Auzi cum se deschide încuietoarea, apoi vocea gravă și mulțumită a lui Mihai și râsul limpede, ușor afectat, al Ioanei.
— Radu, dragă, ce apartament minunat aveți! — ciripi Ioana. — Parcă e un adevărat cuibușor de familie!
— Bună seara, Radu. Mulțumim pentru invitație. Traficul din București a fost infernal în seara asta, — spuse Mihai cu voce puternică. — Dar unde este minunata dumneavoastră soție? Ne-ați povestit atâtea despre ea.
— Andreea vine imediat. Mai… termină ultimele pregătiri, — minți Radu cu o naturalețe uimitoare, luând hainele musafirilor. — Poftiți în living, faceți-vă comozi.
Andreea intră fără zgomot în dormitor și trase ușa după ea. În piept îi fierbea totul. Jignirea se amesteca cu furia, iar sub furie se ridica un sentiment și mai greu de suportat. „Termină ultimele pregătiri.” Cât de ușor mințea. Cât de simplu transforma propria lui iresponsabilitate într-o obligație a ei.
Se așeză pe marginea patului lat. În dormitor era liniște, însă din living se auzea aproape totul. Apartamentul avea o compartimentare deschisă, iar vocile se răspândeau cu ușurință prin camere.
Andreea îl auzea pe Radu zdrăngănind grăbit paharele în timp ce turna musafirilor chiar vinul pe care ea îl cumpărase pentru seara ei liniștită de vineri. Auzea și exclamațiile admirative ale Ioanei, care cerceta interiorul.
— Aveți un gust extraordinar! Radu, canapeaua, pereții, corpurile de iluminat… Ați lucrat cu un designer? Trebuie să fi costat o avere!
Andreea zâmbi strâmb. Renovarea chiar costase o avere. Averea ei. Ea supraveghease muncitorii, alesese materialele, se certase cu șeful de echipă, verificase devizele și aprobase fiecare detaliu, în timp ce Radu pleca în delegații și repeta că „nu are deloc timp”.
— Da, am investit serios, — răspunse el cu o modestie în care se simțea din plin mulțumirea de sine. — M-am ocupat mult de proiect. Am vrut să construiesc pentru noi spațiul ideal. Eu cred că un bărbat trebuie să creeze stabilitate pentru familie.
Andreea închise ochii. „M-am ocupat mult.” Era aproape incredibil.
— Și soția dumneavoastră cu ce se ocupă, Radu? — întrebă Mihai pe un ton calm și riguros. — Parcă spuneați că lucrează și ea undeva.
— Ei, mută niște hârtii dintr-un dosar în altul, — răspunse Radu nepăsător, iar Andreeei i se tăie respirația. — Rutina obișnuită de birou. Să știți, domnule Mihai, eu sunt mai tradițional. Consider că pentru o femeie cel mai important este căminul. Familia, atmosfera din casă, să știe să-și aștepte soțul când vine de la muncă. Andreea, din punctul ăsta de vedere, este foarte… casnică. Nu are nevoie de goana asta după carieră. Eu mă ocup de partea financiară, așa că ea își poate permite să trăiască liniștit și să se bucure de viață.
— Ce drăguț, — prelungi Ioana, iar ironia îi răsună limpede în voce. — Trebuie să fie minunat să nu-ți bați prea mult capul cu nimic, să stai acasă, să faci ciorbe și să-ți aștepți bărbatul care aduce banii. Eu n-aș putea. Am nevoie de ritm, de evoluție, de realizare profesională.
— Fiecare cu ale lui, Ioana, — spuse Radu cu indulgență. — Tocmai blândețea asta îmi place mie la Andreea. Nu e genul ambițios. E liniștită, calmă. O adevărată păstrătoare a căminului. Sigur, câteodată e puțin împrăștiată, cum s-a întâmplat și azi… n-a calculat bine timpul pentru cină. Dar nu-i nimic, rezolvăm noi imediat.
Andreea deschise ochii. În interiorul ei parcă se apăsase un întrerupător invizibil. Durerea dispăruse. Până și furia se retrăsese, lăsând în urmă o hotărâre rece și limpede ca sticla.
Ea era auditor senior. Omul care găsea erori în rapoarte financiare de milioane. Femeia care plătise cea mai mare parte din apartamentul acesta frumos. Iar acum soțul ei, bărbatul pe care îl iubise, îl sprijinise și îl scosese de atâtea ori din situații dificile, stătea dincolo de perete și o prezenta în fața propriului șef drept o gospodină limitată și dependentă, numai pentru ca el să pară mai important, mai realizat și mai generos. Își ridica propriul piedestal împingând-o pe ea în jos.
Andreea se ridică de pe pat și se opri în fața oglinzii. Halatul de culoarea piersicii părea într-adevăr moale și domestic. Halatul unei soții comode, tăcute și ascultătoare.
Își desfăcu încet cordonul și lăsă materialul pufos să alunece pe podea.
Din dressing luă fără ezitare o rochie pe care o purtase o singură dată, la petrecerea anuală a companiei. Avea un verde-smarald profund și intens. Croiala era sobră, fără nimic ostentativ, însă extraordinar de elegantă și îi urmărea silueta perfect. Costase aproape cât jumătate din salariul lunar al lui Radu.
Andreea îmbrăcă rochia. Deschise cutia cu bijuterii și alese o pereche de cercei simpli și rafinați. Apoi se așeză la oglindă. Mâinile îi erau liniștite, sigure. Aplică un fond de ten discret, își accentuă privirea și, după o scurtă ezitare, scoase rujul roșu. De obicei păstra culoarea aceea pentru ocazii rare. Dar seara aceasta era una dintre ele. În seara aceasta își lua rămas-bun de la căsnicia ei.
Cincisprezece minute mai târziu, din dormitor ieși o femeie cu totul diferită. Nu gospodina hăituită care trebuia să apară cu un cuțit de bucătărie în mână. Nu soția vinovată, obligată să repare în grabă eșecul altcuiva. Era o femeie frumoasă, sigură pe ea, stăpână pe fiecare gest și perfect conștientă de propria valoare.
Andreea își luă telefonul și deschise aplicația unui restaurant exclusivist din București, pe care compania ei îl folosea uneori pentru cine de afaceri. Cu câteva atingeri comandă stridii, tartar de ton, fripturi rib-eye gătite după preferință, câteva salate sofisticate și deserturi. Plata se făcu imediat. Din contul comun, prin cardul lui Radu asociat contului. Suma era impresionantă.
Puse telefonul deoparte, inspiră adânc, își îndreptă spatele și porni spre living.
Discuția era deja în toi. Radu îi explica tocmai lui Mihai, cu multă însuflețire, cum intenționa să reorganizeze activitatea departamentului.
— …și sunt convins că trebuie să optimizăm serios costurile logistice, — spunea el cu siguranță. — Am pregătit deja o schemă preliminară…
Pașii Andreei abia se auzeau, însă apariția ei avu efectul unei lumini aprinse brusc. Se opri în pragul livingului, cu o mână sprijinită calm de tocul ușii.
— Bună seara, — spuse ea.
Vocea îi era joasă, egală și complet liniștită.
Conversația se opri. Mihai, un bărbat solid, îmbrăcat într-un costum de bună calitate, ridică surprins sprâncenele. Ioana, o brunetă elegantă, își îngustă ușor ochii și lăsă privirea să-i alunece evaluativ peste rochia verde-smarald a Andreei.
Dar cel mai expresiv chip era al lui Radu. Rămăsese literalmente cu gura întredeschisă. Evident, se așteptase să vadă o soție obosită și vinovată, venind cu o farfurie de tartine și pregătită să le facă tuturor pe plac. În schimb, în fața lui se afla o femeie care părea stăpână nu doar pe apartament, ci și pe întreaga situație.
— Ah, a venit și… Andreea, — reuși el să spună cu greu, înghițind în sec.
— Îmi pare bine să vă cunosc. Andreea, — se prezentă ea, apropiindu-se de Mihai și întinzându-i mâna exact așa cum făcea la întâlnirile profesionale. Nu lăsă loc pentru gesturi ceremonioase și stabilise tonul chiar din prima secundă.
— Domnule Mihai Popescu, am auzit multe despre dumneavoastră, — spuse ea.
Mihai îi strânse mâna cu respect.
— Și mie îmi pare bine, Andreea. Radu ne-a spus că sunteți adevărata păstrătoare a căminului.
Andreea își mută privirea spre soț. Pentru o fracțiune de secundă, în ochii ei trecu ceva primejdios.
— Lui Radu îi plac uneori formulările frumoase, — zâmbi ea blând și se așeză în fotoliul din fața Ioanei. — La mine, grija pentru cămin înseamnă de obicei să reușesc să programez firma de curățenie între închiderea bilanțului trimestrial și începerea unui audit.
Radu păli vizibil. Ioana clipi nedumerită.
— Audit? — repetă Mihai. — Eu credeam că dumneavoastră…
— Sunt auditor senior într-un grup de consultanță, — explică Andreea liniștit, încrucișându-și elegant picioarele. — Lucrez cu fuziuni corporative. Știți, domnule Popescu, în documentele companiilor mari descoperi uneori lucruri uimitoare. Oamenilor le place să prezinte dorințele drept realitate. Să-și atribuie meritele altora, să ascundă cheltuielile adevărate, să cosmetizeze raportările. Numerele, însă, spre deosebire de oameni, nu știu să mintă. Mai devreme sau mai târziu, totul iese la lumină.
Oficial vorbea despre profesia ei, dar Radu înțelesese fiecare cuvânt. Stătea în fotoliu de parcă fusese țintuit acolo și strângea paharul cu degetele încordate.
— Interesant, — interveni Ioana, încercând să recâștige controlul conversației. — Deși bănuiesc că trebuie să fie îngrozitor de plictisitor să stai toată ziua printre cifre. Nu prea rămâne loc pentru creativitate.
— Creativitatea, Ioana, începe acolo unde se termină incompetența, — îi răspunse Andreea cu un zâmbet atât de plăcut, încât femeii îi trebui o clipă să înțeleagă cât de elegant fusese pusă la punct. — Când reușești să salvezi o companie-client de amenzi de milioane provocate de neglijența cuiva dintr-un departament de vânzări, ajungi să te simți aproape artist.
Mihai izbucni într-un râs puternic. Era evident că îi plăcea această femeie calmă, inteligentă și tăioasă fără să ridice vocea.
— Radu a fost prea modest! — exclamă el. — Ne-a spus că vă ocupați doar de niște hârtii. Dumneavoastră aveți acasă un adevărat rechin financiar!
— Soțul meu este, în general, un om modest, — răspunse Andreea, privindu-l pe Radu. — Și foarte econom. De exemplu, renovarea aceasta pe care tocmai o admirați… Radu a omis, din modestie, să spună că eu m-am ocupat de proiect de la primul până la ultimul detaliu. Dar a participat și el, desigur. A ales covorașul de la intrare.
În cameră coborî o tăcere densă, aproape sonoră. Ioana își întredeschise buzele, dar nu spuse nimic. Pe fața lui Radu apărură pete roșii. Încercă să protesteze, să transforme totul într-o glumă, însă vocea îl trădă.
— Andreea, de ce trebuie să… sunt lucruri personale, de familie, — mormăi el.
— Nu-i dați atenție, așa glumim noi în familie, — spuse Andreea, întorcându-se din nou spre invitați și nelăsându-i soțului ocazia să preia discuția. — Probabil vă este deja foame. Radu mi-a făcut în seara aceasta o surpriză. Nu m-a anunțat că veniți. Probabil a vrut să verifice cât de bine mă descurc în situații neprevăzute.
Făcu o scurtă pauză, aproape savurând rușinea care se contura pe chipul soțului.
— Dar, fiindcă țin la timpul meu și la calitate, am preferat să nu-mi petrec seara încercând să transform un frigider gol într-o capodoperă culinară. Am comandat cina de la NOUA. Curierul trebuie să ajungă foarte curând. Sper că vă plac fructele de mare.
Mihai, pe al cărui chip surprinderea se transformase treptat în înțelegere, iar apoi într-un respect evident, dădu din cap.
— NOUA? O alegere excelentă. Sunteți o femeie remarcabilă, Andreea. Radu este foarte norocos.
Din acel moment, restul serii se desfășură în întregime după ritmul Andreei. Când veni curierul, ea aranjă masa repede, fără agitație și fără gesturi inutile. Masa se umplu de preparate rafinate. Andreea conversa cu Mihai de la egal la egal, trecând firesc de la economie la situația pieței, investiții și riscuri corporative. Ioana, înțelegând că lângă Andreea replicile ei spectaculoase păreau dintr-odată lipsite de strălucire, se mulțumi în cea mai mare parte a timpului să împingă tartarul cu furculița prin farfurie.
Radu petrecu întreaga cină ca pe jar. Încerca să strecoare observații, să recâștige atenția, să redevină bărbatul sigur pe el care controlează totul, dar Mihai o asculta acum înainte de toate pe soția lui. Legenda frumoasă despre soțul care întreține familia și femeia docilă de acasă se spulberase în bucăți. În fața șefului rămăsese un bărbat care își însușea meritele altcuiva și care nici măcar nu fusese în stare să-și anunțe soția că invitase oameni la cină.
Exact la ora zece, Mihai se ridică de la masă.
— Vă mulțumesc pentru o seară minunată, Andreea. Cina a fost excelentă. Iar conversația, și mai bună.
— Vă mai aștept, domnule Popescu. Mă bucur întotdeauna de compania oamenilor cu care merită să porți o discuție, — răspunse Andreea politicos.
Radu îi conduse pe musafiri spre ușă. Când aceasta se închise în urma lor, peste apartament se așternu o tăcere grea, încărcată ca aerul înaintea unei furtuni.
Andreea stătea lângă fereastra livingului și privea luminile Bucureștiului dincolo de geam. Nu simțea nici regret, nici teamă. Doar o ușurare stranie, aproape amețitoare.
Auzi pașii lui Radu în spatele ei.
— Tu… îți dai seama ce ai făcut?! — vocea lui tremura de furia pe care abia o ținea în frâu. — M-ai umilit! În fața șefului meu! În fața Ioanei! Mi-ai distrus reputația!
Andreea se întoarse încet. Rochia verde-smarald prindea reflexe moi în lumina veiozei de perete.
— Reputația ți-ai distrus-o singur, Radu. În clipa în care ai hotărât că mă poți folosi drept treaptă ca să pari tu mai înalt.
— Eu doar voiam să fac o impresie bună! — strigă el, pierzându-și definitiv controlul. — Puteai să-mi ții partea! Ce te costa să fii, pentru o singură seară, o soție normală?!
— O soție normală? Adică un accesoriu mut al orgoliului tău? Decorul unei piese în care tu ești personajul principal? — Andreea clătină din cap. — I-ai mințit, Radu. Ai mințit că mă întreții. Ai mințit că nu fac nimic important. Mi-ai desconsiderat munca, banii, contribuția și, în cele din urmă, pe mine. Dar nici măcar asta nu este partea cea mai rea. Cel mai rău este că tu pari să fi început să crezi propria poveste. Te-ai obișnuit atât de mult să folosești ceea ce construiesc eu, încât ai ajuns să consideri că totul ți se cuvine.
— Ești nebună! Și, apropo, eu am plătit cina asta! Mi-a venit notificarea de la bancă. Ai aruncat o sumă absurdă pe mâncare!
— Nu-ți face griji, — răspunse Andreea, apropiindu-se de masă. Luă paharul în care mai rămăsese puțin vin și sorbi încet. — Consideră că acesta a fost prețul demascării tale. Și, ca să stai liniștit, mâine îți transfer suma din contul meu personal. Nu-mi place să rămân datoare.
Puse paharul la loc pe masă.
— Vreau să divorțez, Radu.
El încremeni. Furia i se șterse treptat de pe chip, fiind înlocuită mai întâi de nedumerire, apoi de o spaimă autentică.
— Ce divorț? Andreea, pentru o singură seară nereușită… pentru câteva cuvinte spuse aiurea…
— Nu. Nu pentru o singură seară. Cina asta doar a fost ultima picătură. Am obosit să fiu resursa ta. Am obosit să fiu comodă pentru tine. Vreau să mă întorc acasă și să-mi pun liniștită halatul preferat fără să mă tem că cineva mă va certa pentru asta de parcă aș fi servitoarea lui. Vreau să trăiesc lângă un om care se mândrește cu mine, nu lângă unul care îmi ascunde realizările ca să-și camufleze propriile complexe.
— Și cine crezi că o să te vrea cu toate ambițiile tale?! — strigă el disperat, agățându-se de manipularea pe care o folosise de atâtea ori.
— Eu, Radu. În primul rând, eu am nevoie de mine. Și îmi este mai mult decât suficient.
Andreea trecu pe lângă soțul rămas nemișcat în mijlocul livingului și intră în dormitor. Închise ușa. Își scoase rochia verde-smarald și o așeză cu grijă înapoi în dulap. Apoi luă halatul vechi, moale, de culoarea piersicii. Se înfășură în el, strânse cordonul și, pentru prima oară după foarte mult timp, inspiră adânc și liber.
Ziua de mâine avea să fie dificilă. Trebuia să caute un avocat și să discute împărțirea bunurilor, inclusiv a apartamentului pe care Radu îl prezentase cu atâta plăcere drept propria lui realizare. Urma să-și strângă lucrurile. Aveau să vină scandaluri, rugăminți, încercări de împăcare și poate chiar amenințări.
Dar toate acestea aparțineau zilei de mâine. Acum era vineri. Iar Andreea se simțea, în sfârșit, acasă. În siguranță. Liberă, fericită și incredibil de puternică. Se apropie de măsuța de toaletă, luă un disc demachiant și începu să șteargă încet, cu grijă, rujul roșu de pe buze. Spectacolul se terminase. Viața adevărată abia începea.