Când Andreea i-a întins cutia mică, învelită într-o hârtie cenușie, simplă, fără fundă și fără niciun ornament, pentru prima dată după mulți ani el n-a mai simțit acea siguranță ironică ce îl însoțea mereu. În locul ei a apărut o neliniște greu de explicat. Era ceva neobișnuit în calmul soției lui: stătea prea dreaptă, îl privea prea sigur, fără urmă de teamă sau rugăminte. Așa nu își întâmpină o femeie soțul întors dintr-o „delegație” în care, fără să se ascundă prea mult, își petrecuse timpul cu alta.
— Deschide-o, a spus ea încet, aproape blând.
El a zâmbit cu superioritate. I s-a părut că Andreea încerca din nou să facă pace, să salveze ceva din căsnicia lor. În mintea lui se derula deja o cu totul altă scenă: avea să scoată din sacoșa rămasă în mașină păpușa cu abdomen „de gravidă”, s-o pună pe masă și s-o lase să înțeleagă aluzia. O cumpărase tocmai ca să-i amintească, batjocoritor, de „neputința” ei. Își imaginase chiar cum i se va albi fața și cum îi vor tremura buzele.
Numai că seara nu s-a desfășurat deloc așa cum plănuise.
Sub hârtie nu se afla niciun cadou în sensul obișnuit. În cutie era doar un dosar din carton. Fără panglici, fără felicitare, fără vreun indiciu care să transforme hârtiile în ceva festiv. El și-a încruntat sprâncenele.
— Ce-i asta? Niște acte? a aruncat disprețuitor.
— Uită-te, i-a răspuns Andreea cu aceeași liniște, făcând un pas înapoi.
La început a răsfoit paginile fără interes, aproape absent. După câteva clipe însă, degetele i s-au oprit.
Rezultate medicale. Concluzii semnate de medici. Ștampilele unei clinici.
Iar pe documente apărea numele lui de familie.
— Ce prostie mai e și asta?.. a întrebat, dar vocea îi devenise deodată răgușită.
— Nu e nicio prostie, a spus ea, fără să ridice tonul. — Clinica de medicină reproductivă. Doar îți plac faptele, nu-i așa?
Un fior rece i-a trecut prin tot corpul. Pe foaie, formularea era scurtă și imposibil de interpretat altfel:
„Azoospermie. Paternitatea biologică este imposibilă.”
— Nu… nu se poate… a șoptit el, apucând cu putere marginea comodei.
Pentru prima dată în acea seară, Andreea a zâmbit. Nu era însă un zâmbet de victorie. În el se amestecau oboseala unui om ajuns la capăt și o ușurare pe care o așteptase prea mult.
— Ba se poate. Și acesta este adevărul. Eu m-am verificat de trei ori, la specialiști diferiți. Tu n-ai făcut-o niciodată. Pentru că, după cum spuneai mereu, „la bărbați nu există așa ceva”, nu?
Atunci și-a amintit, una după alta, toate glumele lui răutăcioase, fiecare vorbă aruncată ca o înțepătură, toate aluziile la „golul” și „defectul” ei. Și, aproape în aceeași clipă, și-a amintit de păpușa ascunsă în sacoșa din portbagaj.
— Știi ceva? a continuat Andreea în șoaptă. — Aproape că ar trebui să-ți mulțumesc. Dacă n-ai fi fost atât de crud, poate n-aș fi avut niciodată curajul să aflu adevărul până la capăt.
S-a apropiat de el și l-a privit direct în ochi.
— Acum pleacă. Și ia-ți păpușa cu tine.
El a deschis gura, dar nu a reușit să scoată niciun cuvânt.
Nici măcar nu înțelegea atunci că acela era doar începutul.
A ieșit din apartament, însă n-a fost în stare să ajungă prea departe. Picioarele îi deveniseră grele. În casa scării mirosea a praf rece, iar în mintea lui se repeta obsesiv un singur cuvânt: imposibil.
S-a așezat pe pervazul dintre două etaje și a strâns dosarul în mâini de parcă, dacă ar fi mototolit foile, ar fi putut zdrobi odată cu ele și realitatea.
„E o greșeală… sunt falsuri… vrea doar să se răzbune”, își spunea febril.
O oră mai târziu era în mașină și suna la clinică. Persoana de la recepție i-a răspuns politicos, cu o voce atât de calmă încât fiecare cuvânt părea și mai greu.
Da, analizele erau autentice.
Da, investigația fusese efectuată de două ori.
Nu, nu exista loc pentru o asemenea eroare.
Telefonul i-a alunecat din mână și a căzut pe scaunul din dreapta.
Atunci s-a gândit la Cristina — tânără, gălăgioasă, mereu pusă pe râs.
— Cred că sunt însărcinată… îi spusese ea înainte ca el să plece.
Atunci râsese și numise vestea „o surpriză plăcută”.
Acum, același râs i se blocase în gât.
S-a întors acasă târziu. Apartamentul era cufundat în întuneric.
Lucrurile Andreei dispăruseră. Dulapurile rămăseseră goale, de parcă femeia cu care trăise atâția ani nu locuise niciodată acolo.
Pe masa din bucătărie îl aștepta un bilet scurt:
„Am depus actele pentru divorț. Nu mă căuta. Nu mai vreau să trăiesc lângă un om care a ales, în mod conștient, să-mi provoace durere.”
S-a așezat la masă și a rămas multă vreme cu privirea fixată în perete. Liniștea din casă era nefirească. Nu mai existau reproșuri, rugăminți, explicații sau încercări de a-i face pe plac.
Rămăsese doar adevărul.
A doua zi s-a dus la Cristina. Ea i-a deschis ușa în halat și l-a privit iritată.
— De ce arăți așa? De ce ești atât de posomorât? l-a întrebat.
— Copilul… a început el, apoi s-a oprit. — Ești sigură că este al meu?
Cristina s-a aprins imediat.
— Ai înnebunit?