Când Andreea i-a întins cutia mică, împachetată simplu în hârtie cenușie, fără fundă și fără vreun ornament, el a simțit pentru prima dată după mulți ani ceva foarte diferit de siguranța aceea batjocoritoare cu care se obișnuise. Un fior de neliniște i-a trecut prin piept. Era ceva neobișnuit în calmul ei: spatele prea drept, privirea prea sigură, nici urmă din nesiguranța pe care el învățase s-o provoace. Nu așa își întâmpină o femeie soțul întors dintr-o „delegație” în care își petrecuse, fără prea multe remușcări, timpul alături de altă femeie.
— Deschide-o, spuse Andreea încet, aproape blând.
El zâmbi ironic. Era convins că asistă la încă una dintre încercările ei de împăcare. În mintea lui apăruse deja scena pe care o pregătise chiar el: urma să scoată din pungă păpușa cu abdomen de „femeie însărcinată” și s-o așeze pe masă, ca pe o glumă crudă despre presupusa ei neputință de a deveni mamă. Își imaginase până și cum Andreea avea să pălească, iar buzele ei aveau să înceapă să tremure.
Numai că nimic nu s-a petrecut așa cum își închipuise.
În cutie nu era niciun cadou în sensul obișnuit al cuvântului. Se afla doar un dosar simplu din carton. Fără panglici, fără ambalaj festiv, fără vreun indiciu care să-i explice de ce i-l întinsese.
Bărbatul își încruntă sprâncenele.
— Ce-i asta? Niște hârtii? întrebă el disprețuitor.
— Uită-te, răspunse Andreea calm, retrăgându-se un pas.
La început răsfoi documentele fără interes, aproape mecanic. După câteva secunde însă, degetele i se opriră pe una dintre pagini.
Rezultate medicale. Concluzii ale medicilor. Ștampilele unei clinici.
Și pe toate apărea numele lui de familie.
— Ce prostie mai e și asta?… murmură el, iar vocea i se răguși brusc.
— Nu e nicio prostie, răspunse ea fără să ridice tonul. Sunt rezultatele de la o clinică de medicină reproductivă. Doar tu spuneai mereu că îți plac faptele, nu?
Parcă îl traversase un curent rece. Pe foaie scria limpede, fără loc de interpretări:
„Azoospermie. Paternitatea biologică nu este posibilă.”
— Nu… nu se poate… șopti el, apucând marginea comodei.
Pentru prima dată în seara aceea, Andreea zâmbi. Dar nu era un zâmbet de victorie și nici de bucurie. În el se adunaseră oboseala ultimilor ani și o ușurare pe care nu mai trebuia s-o ascundă.
— Ba se poate. Și exact asta este realitatea. Eu am fost examinată de trei ori, de specialiști diferiți. Tu n-ai mers nici măcar o dată. Pentru că, după cum spuneai, „la bărbați nu există asemenea probleme”. Îți amintești?
Și-a amintit.
Fiecare ironie pe care i-o aruncase. Fiecare vorbă tăioasă. Fiecare aluzie la faptul că ea ar fi „goală pe dinăuntru”, „defectă”, incapabilă să-i ofere ceea ce el considera că i se cuvine.
Apoi și-a amintit de păpușa ascunsă în punga din portbagaj.
— Știi ceva? continuă Andreea încet. Cred că, într-un fel, ar trebui să-ți mulțumesc. Dacă n-ai fi fost atât de crud, poate că n-aș fi avut niciodată curajul să caut adevărul până la capăt.
Se apropie de el și îl privi drept în ochi.
— Acum pleacă. Iar păpușa ta poți s-o iei cu tine.
El deschise gura, însă nu reuși să spună nimic.
În clipa aceea încă nu înțelegea că tot ce se întâmplase era abia începutul.
A ieșit din apartament, dar n-a reușit să ajungă prea departe. Picioarele îi deveniseră grele, ca și cum fiecare treaptă l-ar fi ținut pe loc. Pe casa scării mirosea a praf rece, iar în mintea lui se repeta obsesiv un singur cuvânt:
Imposibil.
S-a așezat pe pervazul unei ferestre dintre etaje și a strâns dosarul atât de tare, încât marginile foilor s-au îndoit. Parcă, dacă le-ar fi mototolit suficient, ar fi putut distruge odată cu ele și adevărul pe care îl conțineau.
„E o greșeală… documentele sunt false… face asta doar ca să se răzbune”, își repeta febril.
O oră mai târziu stătea deja în mașină și suna la clinică.
Vocea recepționerei era politicoasă, liniștită și lipsită de orice ezitare.
Da, rezultatele erau autentice.
Da, analizele fuseseră repetate.
Nu, nu era vorba despre o eroare.
Telefonul îi alunecă dintre degete și căzu pe scaunul din dreapta.
Atunci îi veni în minte Bianca — tânără, gălăgioasă, mereu veselă și gata să râdă.
— Cred că sunt însărcinată… îi spusese ea înainte ca el să plece.
În momentul acela, vestea îl făcuse să râdă. O numise chiar un „surpriză plăcută”.
Acum însă râsul îi rămăsese blocat în gât.
S-a întors acasă târziu, spre seară. În apartament era întuneric.
Lucrurile Andreei dispăruseră.
Dulapurile erau goale într-un fel aproape ireal, de parcă femeia alături de care trăise atâția ani nu locuise niciodată acolo.
Pe masa din bucătărie găsi doar un bilețel.
„Am depus actele de divorț. Nu mă căuta. Nu mai vreau să trăiesc lângă un om care a ales în mod conștient să mă rănească.”
Se așeză la masă și rămase multă vreme privind peretele.
Apartamentul era cufundat într-o liniște pe care nu o mai simțise niciodată.
Nu mai exista nicio voce care să-i ceară explicații. Nicio rugăminte. Nicio încercare de a-l mulțumi. Niciun reproș.
Rămăsese doar adevărul.
A doua zi s-a dus la Bianca.