Andreea a ieșit din clădire abia după ce ultimele urme ale serii dispăruseră. Ușile de sticlă s-au închis fără zgomot în urma ei, iar pe coridoarele lungi mai rămăsese aprinsă doar lumina palidă de veghe. În minte îi continuau să se învârtă coloane de cifre, observații scrise cu roșu și vocea rece a superiorului, care îi ceruse încă o modificare tocmai când ea crezuse că poate pleca. Ziua de lucru, anunțată dimineață drept una scurtă, îi secătuise toate puterile. Își simțea genunchii moi, iar fiecare pas părea mai greu decât cel dinainte.
A mers spre stația de metrou aproape fără să privească în jur. Trupul îi știa drumul, deși gândurile rămăseseră blocate în birou. Porțile de acces au scos sunetul lor scurt, scara rulantă a coborât-o încet spre peron, iar din tunel a venit un curent umed și răcoros. La ora aceea, stația era aproape pustie. Câțiva călători întârziați așteptau în tăcere, fiecare închis în propria oboseală. Când trenul aproape gol a oprit, Andreea a urcat în primul vagon și s-a așezat pe locul de lângă ușă.
Și-a lăsat geanta alături, iar umerii i s-au destins fără voia ei. Și-a sprijinit tâmpla de bara metalică și a închis ochii. Doar pentru un minut, și-a spus. Un singur minut în care să nu mai vadă ecranul calculatorului, să nu mai audă cerințe, să-și odihnească pleoapele fără să adoarmă cu adevărat.
Numai că vagonul se legăna lin, cu o regularitate aproape hipnotică. Anunțurile stațiilor au început să-i ajungă la urechi ca de foarte departe, lumina s-a stins treptat dincolo de pleoapele închise, iar gândurile și-au pierdut conturul. Numerele din rapoarte s-au amestecat cu chipurile colegilor, corecturile roșii s-au întins ca niște pete, iar iritarea adunată peste zi s-a risipit undeva, la marginea somnului.
N-a simțit când și-a schimbat poziția. Un picior i-a alunecat ușor într-o parte, celălalt s-a întins înainte, iar tivul fustei s-a ridicat puțin. Era atât de istovită, încât corpul ei nu mai părea să-i ceară voie pentru nimic.
Pe bancheta din față se afla un bărbat îmbrăcat într-o geacă închisă la culoare. La început privea absent spre geam. Apoi ochii i s-au oprit asupra ei: mai întâi pe chipul liniștit al femeii adormite, apoi pe mâinile lăsate fără putere lângă trup. Privirea i-a coborât pentru o clipă. A rămas nemișcat, parcă surprins chiar el că se uitase mai mult decât intenționase.
Trenul a intrat în tunel, iar geamul s-a transformat într-o oglindă neagră, în care interiorul vagonului se vedea cu o claritate stranie. Bărbatul și-a întors capul, dar după câteva clipe a privit din nou. Andreea nu s-a trezit. A făcut doar o mișcare abia perceptibilă și s-a afundat și mai mult în somnul greu care o cuprinsese.
Vagonul s-a legănat din nou. Geanta ei a alunecat încet spre podea, lumina s-a clătinat pe linoleumul cenușiu, iar în acel moment Andreea a adormit de-a binelea. Mușchii i s-au relaxat complet, iar picioarele i s-au depărtat ușor, fără ca ea să-și dea seama.
În clipa următoare, trenul a smucit brusc. Andreea era cât pe ce să alunece de pe scaun. Frânarea anunța apropierea unei noi stații. A deschis ochii speriată, fără să înțeleagă imediat unde se afla. Ușile s-au despărțit cu șuieratul lor obișnuit, iar aerul rece de pe peron a pătruns în vagon.
A clipit de câteva ori, și-a tras pe umăr cureaua genții, care căzuse între timp, și abia atunci și-a observat postura. Picioarele îi erau mult prea depărtate, iar fusta se ridicase deasupra genunchilor. Obrajii i s-au aprins într-o secundă. În vagon nu mai rămăseseră însă decât ea și bărbatul cu geaca întunecată. Acesta stătea tot în fața ei, dar acum privea concentrat ecranul telefonului. Degetele îi alergau repede peste tastatură, ca și cum ar fi vrut să termine în grabă un mesaj.
Andreea și-a apropiat imediat genunchii, și-a netezit fusta, a înșfăcat geanta și a coborât aproape fugind. Ușile s-au închis în urma ei, iar trenul s-a pus încet în mișcare. În ultima clipă, prin reflexia geamului, i-a zărit chipul: liniștit, obosit și ușor stânjenit. Bărbatul a ridicat privirea, a întâlnit-o pe a ei și a înclinat aproape imperceptibil capul. Nu zâmbea. Nu era urmă de batjocură în expresia lui. Gestul acela simplu părea să spună că nu se întâmplase nimic îngrozitor, că fusese doar o femeie istovită care adormise într-un tren târziu.
A pornit încet spre scara rulantă. Degetele încă îi tremurau, iar inima îi bătea atât de sus, încât o simțea în gât. Stația aproape goală vibra sub zumzetul egal al neoanelor, iar pașii ei se întorceau în ecou din pereții placați cu faianță. Și-a scos telefonul. Nu avea niciun mesaj nou. Într-un panou de sticlă de lângă scară și-a văzut imaginea: părul răvășit, fața palidă și ochii încă tulburi de somn și rușine.
— Doamne… cât de neatentă am putut fi… — a șoptit ea, apoi a tras aer adânc în piept.
Oboseala nu dispăruse, însă peste ea se așezase o ușurare neașteptată. Nu pățise nimic. Nimeni nu o atinsese. Nimeni nu profitase de faptul că dormea și nu se putea apăra. Fusese doar o călătorie târzie, un necunoscut aflat în același vagon și o femeie care cedase după o zi de muncă mult prea grea.
Ajunsă acasă, Andreea s-a întins în pat, dar somnul n-a venit imediat. A rămas multă vreme cu ochii la tavan, revăzând acel semn scurt din cap și privirea calmă a bărbatului. Nu găsise în ea nici ironie, nici vulgaritate. Se gândea cât de neașteptat era ca, în mijlocul unui oraș grăbit și indiferent, să întâlnești tocmai discreția unui om străin. El ar fi putut să transforme slăbiciunea ei într-un motiv de umilință, însă alesese să nu facă nimic, să-i lase demnitatea neatinsă și momentul să treacă.
Spre dimineață, somnul a învins-o în cele din urmă. De data aceasta a dormit liniștită, cu picioarele drepte și nemișcate, asemenea a două pagini așezate cu grijă într-o carte închisă de mult.