Ușa salonului s-a izbit de perete înainte ca Adriana să apuce s-o strângă din nou pe Ilinca de încheietură.
— Dă-i drumul chiar acum.
Vocea mea a răsunat mai aspru decât mă așteptasem. Adriana a tresărit și s-a întors brusc. Ilinca și-a smuls mâna din strânsoarea ei și s-a refugiat imediat lângă Elena. Daria îngenunchease deja lângă canapea și scotea de dedesubt un telefon vechi, albastru, cu ecranul brăzdat de crăpături. Capacul din spate era ținut laolaltă de o fâșie de bandă adezivă argintie.
— Am înregistrat-o, a spus Daria.
Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit după respirația fetelor mele. Nu plângeau. Inspirau doar repede, sacadat și cu grijă, de parcă învățaseră de mult să nu facă zgomot, ca să nu atragă atenția asupra lor.
În urma mea a intrat Radu și a închis ușa fără niciun sunet. Adriana a încercat să zâmbească, însă gestul a venit prea târziu și i s-a așezat pe chip ca o mască prost potrivită.
— Andrei, slavă Domnului că ai ajuns, a rostit ea. Fetele transformă totul într-o dramă inutilă.
Daria mi-a întins telefonul cu ambele mâini.
— Ne-a spus că nu avem voie să-ți spunem. A zis că, dacă afli, o dai pe Elena afară.
Am luat aparatul. Ecranul era spart într-o pânză de fisuri, dar fișierul audio rămăsese deschis.
Am apăsat pe redare.
Vocea Adrianei a umplut încăperea. Din difuzorul ieftin ieșea tăioasă, rece și aproape respingătoare.
— Când tatăl vostru nu este acasă, ascultați de mine. Dacă mai începi să plângi o singură dată, mă asigur că Elena dispare de aici până vineri.
Apoi s-a auzit glasul firav al Ilincăi.
— Vă rog… nu faceți asta.
Nimeni nu s-a mișcat.
Aveam impresia că întreaga casă își ținea răsuflarea. Difuzorul de aromă din colț continua să răspândească miros de vanilie, dar deodată parfumul acela mi-a întors stomacul pe dos.
Adriana a fost prima care și-a recăpătat controlul. Și-a încrucișat brațele la piept și s-a uitat la fete, nu la mine.
— Așa va fi de acum înainte? Înregistrări pe ascuns? În casa logodnicului meu?
— În casa mea, am corectat-o calm.
Privirea ei a alunecat imediat spre mine.
Elena rămăsese între Adriana și copii. Cu un braț o ținea pe Daria după umeri, iar cu celălalt o strângea pe Ilinca la piept. Abia atunci am observat că încheietura ei tremura fără să se poată opri.
— Du fetele în sufragerie, i-am spus.
Daria a clătinat atât de brusc din cap, încât coada împletită i-a lovit obrazul.
— Nu. Dacă plecăm, începe iar să mintă.
Fraza aceea m-a lovit mai tare decât înregistrarea.
M-am uitat la Radu.
— Încuie intrarea principală și ușa laterală. Nu intră nimeni. Iar ea nu pleacă de aici până nu terminăm.
Adriana a scos un râs scurt.
— Nu poți vorbi serios.
Radu nu i-a răspuns. A ridicat stația și a început să dea ordine.
Chipul Adrianei s-a schimbat încă o dată. Masca impecabilă a dispărut, lăsând locul unei expresii reci și dure pe care nu mai putea s-o ascundă.
— Nu făceam decât să le educ, a declarat. Se numește disciplină. Tu le permiți orice, iar angajații tăi le încurajează.
Ilinca și-a ascuns fața în șorțul Elenei. Daria nu și-a desprins ochii de la mine. Aștepta să vadă în care versiune voi alege să cred.
Am pus singura întrebare care conta cu adevărat.
— De cât timp?
Adriana și-a deschis gura, dar Elena i-a luat-o înainte.
— De la excursia dumneavoastră în Dealu Mare, a răspuns încet. Poate și de dinainte. Dar totul s-a înrăutățit când și-a dat seama că fetelor le este frică să vă spună ceva.
Trecuseră opt săptămâni de la plecarea mea în Dealu Mare.
Opt săptămâni lungi în care fiicele mele învățaseră să ocupe cât mai puțin loc și să facă cât mai puțin zgomot în propria casă, casa pe care eu o ridicasem pentru ele.
Am simțit cum îmi urcă fierbințeala în obraji.
La început nu a fost furie.
A fost rușine.
Adriana a făcut un pas spre mine.
— Vorbești serios? Pe ea o crezi mai mult decât pe mine?
Daria a arătat spre telefon.
— Mai sunt și altele.
A spus-o fără nicio urmă de emoție, ca și cum nu-i mai rămăsese putere să convingă pe nimeni.
Am derulat lista fișierelor.
Douăsprezece înregistrări.
Date diferite.
Durate diferite.
Toate făcute în aceeași cameră și cam la aceeași oră a zilei.
Am deschis următorul fișier.
— Stai dreaptă.
S-a auzit zgomotul strident al unui scaun tras pe podea.
— Dacă tatăl vostru se căsătorește cu mine, în casa asta vor fi regulile mele. Iar femeia de serviciu nu vă va salva.
Am pornit o altă înregistrare.
— Spune-i surorii tale să nu se mai uite așa la mine. Acum.
Apoi încă una.
— Dacă mă obligați să repet, tatăl vostru va auzi o poveste despre Elena. Despre mine, niciun cuvânt.
Radu și-a întors privirea și și-a trecut încet palma peste gură. Pentru prima dată am văzut pe fața lui exact ceea ce simțeam eu. Vinovăție. Conștiința faptului că fusese suficient de aproape încât să observe că ceva nu era în regulă, dar nu insistase destul ca să afle adevărul.
Adriana a ascultat încă o înregistrare și, în sfârșit, a înțeles că situația se întorsese definitiv împotriva ei.
S-a repezit dintr-odată spre telefon.