4 iulie 2026
Soțul meu, Andrei, era pilot, iar în cei doisprezece ani petrecuți împreună aniversarea căsătoriei noastre nu fusese niciodată tratată ca o zi oarecare. Pentru amândoi însemna ceva aparte, ceva ce trebuia păstrat numai pentru noi.
Zilele de naștere le mai mutasem de multe ori, în funcție de programul lui de zbor.
Cu câțiva ani în urmă, de pildă, sărbătoriserăm Crăciunul abia pe 27 decembrie, fiindcă o furtună îl ținuse blocat la Cluj-Napoca.
Într-un alt an, masa de Paște se redusese la două felii de cozonac mâncate aproape de miezul nopții, după ce cursa lui fusese prelungită pe neașteptate.
Dar aniversarea noastră era altceva.
Ziua aceea o apăram ca pe un lucru aproape sfânt.
Când primise noul program și văzuse că tocmai în seara aniversării trebuia să opereze un zbor de nouăzeci de minute, dezamăgirea i se citise limpede pe chip.
— Îmi pare sincer rău, mi-a spus în ajun, desfăcându-și cravata în dormitor. Irina, îți jur că am încercat să schimb tura cu cineva.
Mă durea și pe mine, dar știam că făcuse tot ce îi stătuse în putere. De data aceasta, pur și simplu nu depindea de el.
— Îmi doream atât de mult o seară liniștită, numai noi doi, a oftat.
Am zâmbit, pentru că în mintea mea se contura deja un plan.
M-am așezat pe marginea patului și am jucat intenționat rolul femeii mai dezamăgite decât eram în realitate.
— E doar o cină aniversară. O să sărbătorim mâine.
— Nu, a răspuns imediat. Nu va fi același lucru. Doisprezece ani nu sunt doar încă un număr. O asemenea zi trebuie trăită chiar atunci când vine.
Cuvintele lui nu m-au întristat și mai tare. Dimpotrivă, m-au convins că ideea mea merita dusă până la capăt.
După ce a adormit, am luat telefonul fără zgomot și mi-am cumpărat un bilet.
Exact pentru cursa pe care urma să o piloteze el.
Îmi imaginam expresia lui de după aterizare, când avea să afle că fusesem tot timpul la bord.
Mă vedeam coborând din avion în rochia roșie pe care o adorase din clipa în care mă văzuse probând-o, cu câteva săptămâni înainte, când merseserăm împreună la cumpărături.
Atunci îmi spusese că îmi venea minunat, iar eu mă prefăcusem că nu-mi place deloc.
A doua zi, după ce plecase la serviciu, mă întorsesem pe ascuns în magazin și o cumpărasem. Eram sigură că va fi încântat să mă vadă în ea chiar de aniversarea noastră.
Îmi închipuiam cum izbucnește în râs de uimire, cum mă strânge în brațe și mă sărută atât de pasional, încât oamenii din jur își întorc privirea ca să ne lase puțină intimitate.
Apoi ne-am fi găsit un hotel lângă aeroport, am fi comandat ceva simplu prin serviciul de cameră și, ani la rând, le-am fi povestit tuturor cum am reușit eu să-l surprind.
În dimineața aceea mi-am aranjat părul cu mai multă grijă decât în ultimele luni la un loc.
M-am machiat de două ori, fiindcă emoția îmi făcea mâinile să tremure.
Când am îmbrăcat rochia roșie, m-am oprit în fața oglinzii și mi-am zâmbit singură. La treizeci și opt de ani, m-am trezit chiar roșind, iar asta mi s-a părut deopotrivă amuzant și frumos.
Arătam ca o femeie care încă era îndrăgostită nebunește de soțul ei.
Și exact așa mă simțeam.
La aeroport, cât pe ce să-mi distrug singură surpriza.
Andrei stătea lângă pasarela de îmbarcare, impecabil în uniforma de pilot. Vorbea cu copilotul și amândoi râdeau din toată inima de ceva.
Chiar și de la câțiva metri distanță emana acea siguranță calmă care îi făcea pe oameni să aibă încredere în el aproape pe loc.
În uniformă arăta incredibil de atrăgător. Umerii lați, părul aranjat fără cusur și felul sigur în care se purta îl făceau să pară mai tânăr decât era.
Când a ridicat mâna, verigheta i-a prins lumina. În fața mea se afla același bărbat de care mă îndrăgostisem la douăzeci și șase de ani.
Inima mi-a luat-o la goană la fel ca atunci.
M-am ascuns repede după un stâlp, ca nu cumva să mă observe, și am râs încet de mine însămi. Mă simțeam ridicolă, fericită până la nebunie și plăcut de neliniștită.
Am urcat printre ultimii pasageri, m-am așezat pe locul 14C, mi-am lăsat părul să-mi cadă peste obraz și am ținut privirea în jos.
Cabina s-a umplut treptat de zgomotele obișnuite de dinaintea plecării.
Se auzeau compartimentele de bagaje trântindu-se, cataramele centurilor pocnind, un copil plângând câteva rânduri mai în spate și un bărbat în costum certându-se în șoaptă la telefon, până când o însoțitoare de bord i-a cerut să închidă aparatul.
Apoi ușile s-au închis, iar avionul s-a desprins încet de pasarelă.
Din difuzoare s-a auzit pârâitul bine-cunoscut.
— Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul…
Zâmbeam ca o fetiță și așteptam mesajul obișnuit. Vremea de la destinație, durata zborului și asigurarea că urma să avem o călătorie liniștită.
Numai că Andrei a făcut o pauză.
— Înainte de decolare, aș vrea să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată în timpul unei curse, a spus el. În seara aceasta se află la bord o persoană cu totul specială. Cineva care pentru mine înseamnă totul.
Am simțit cum îmi ard obrajii.