Mă numesc Mariana Ionescu și am cincizeci și nouă de ani. Cu șase ani în urmă, am hotărât să mă căsătoresc pentru a doua oară. Bărbatul pe care l-am ales se numea Andrei Dobre și, în perioada aceea, avea doar douăzeci și opt de ani. Diferența dintre noi era atât de mare, încât până și mie mi se părea uneori că făcusem un pas neobișnuit, aproape nebunesc de curajos. Totuși, în loc să las cifrele să-mi conducă viața, am ales să-mi ascult inima.
Ne-am cunoscut la București, în timpul unui curs liniștit de yoga. Tocmai mă pensionasem după mulți ani petrecuți la catedră și încercam să mă obișnuiesc cu un ritm de viață cu totul nou. Durerile de spate reveneau din ce în ce mai des, iar tăcerea din casă mă făcea să simt, în fiecare încăpere, lipsa bărbatului pe care îl iubisem cândva din tot sufletul. Andrei era unul dintre instructori. Avea răbdare, vorbea calm și părea să înțeleagă fără să judece. Felul lui sigur, dar blând, schimba atmosfera din jur, iar lângă el oamenii se relaxau fără să-și dea seama.
Când zâmbea, aveam impresia că toate zgomotele din jur se sting.
Și, odată cu acea liniște, începeau să se risipească și temerile pe care le purtasem ani întregi în mine.
Cei din jurul nostru nu au crezut niciodată cu adevărat în relația noastră, tocmai din cauza diferenței de vârstă.
Îmi spuneau mereu că un bărbat atât de tânăr ar putea urmări altceva decât iubirea.
La început, mi-am pus și eu aceleași întrebări, iar și iar.
Avertismentele veneau din toate părțile:
— Mariana, stă cu tine pentru avere. Fii atentă. Nu te lăsa păcălită.
Adevărul este că bănuielile lor nu erau lipsite cu totul de temei. După moartea primului meu soț, rămăsesem cu o moștenire considerabilă. Aveam o casă spațioasă și confortabilă în centrul Bucureștiului, economii strânse în decursul anilor și o casă de vacanță mică, dar valoroasă, aproape de plaja din Mamaia. Trăiam fără griji materiale, într-un confort sigur și liniștit. Privită din afară, situația mea putea părea atrăgătoare pentru mulți oameni.
Dar Andrei nu mi-a cerut niciodată nici măcar un leu.
Nu banii vorbeau despre sentimentele lui, ci gesturile. Avea grijă de mine, gătea, punea lucrurile la loc, îmi masa spatele când mă durea și, cu un zâmbet cald, îmi spunea când „soțioara mea”, când „draga mea”. O făcea cu atâta naturalețe, încât sentimentele pe care le crezusem înghețate pentru totdeauna au început să prindă din nou viață.
În fiecare seară, chiar înainte să adorm, îmi aducea un pahar cu apă călduță în care punea miere și mușețel.
— Bea tot, iubirea mea. O să dormi mai bine. Eu nu pot să închid ochii până nu văd că ai terminat.
Iar eu goleam paharul de fiecare dată, până la ultima picătură.
Șase ani la rând.
Cu timpul, ajunsesem să cred că soarta mă purtase, în sfârșit, spre un liman liniștit. Mi se părea că găsisem o iubire calmă, protectoare, care nu cerea nimic în schimb. Nu existau certuri. Nu existau neliniști. Erau doar grija lui, tandrețea și ritualul nostru neschimbat de seară: apă caldă, miere, mușețel… apoi somn adânc și liniștit.
Într-o seară, Andrei mi-a spus că avea să mai rămână puțin în bucătărie. Voia să pregătească un desert special din plante pentru câțiva prieteni din grupa de yoga. M-a sărutat pe frunte și mi-a șoptit, cu aceeași voce afectuoasă pe care o cunoșteam atât de bine:
— Du-te și odihnește-te mai devreme, iubita mea.
Am încuviințat, am stins lumina din dormitor și m-am prefăcut că adorm.
Numai că, în noaptea aceea, în mine se trezise o neliniște pe care nu reușeam să mi-o explic.
Nu era panică.
Nu era nici frică.
Era doar senzația aceea supărătoare că îmi scăpase ceva esențial, ceva aflat chiar sub ochii mei.
Am rămas mult timp întinsă în întuneric, fără să mă mișc.
Ascultam fiecare sunet, oricât de slab, din interiorul casei.
Apoi m-am ridicat încet din pat.
Am pășit atât de ușor, încât podeaua să nu scârțâie sub tălpile mele.
Am înaintat de-a lungul holului și m-am apropiat în tăcere de bucătărie.
Prin deschizătura ușii l-am văzut pe Andrei stând lângă blat.
Fredona încet, ca de obicei, o melodie numai de el știută.
A turnat apă fierbinte în paharul din care beam eu în fiecare noapte.
După aceea, a tras sertarul.
A scos de acolo o sticluță mică, de culoarea chihlimbarului.
Am încremenit.
A înclinat sticluța cu grijă.
Câteva picături dintr-un lichid incolor au căzut în pahar.
Apoi a pus mierea.
A adăugat mușețelul.
Și a amestecat încet totul.
Mișcările lui erau atât de firești, atât de obișnuite, de parcă nu făcea decât să încheie o pregătire banală de seară.
În clipa aceea, parcă toate sunetele lumii au dispărut.
Nu mai știam nici dacă respir.
Simțeam doar răceala cumplită a adevărului și bătăile grele ale inimii mele, lovindu-mi pieptul.
Andrei a ridicat paharul.
Și a pornit spre dormitor.
Am reușit să mă întorc în pat înaintea lui și m-am așezat în aceeași poziție, ca și cum aș fi fost pe punctul de a adormi. A intrat în cameră, mi-a zâmbit la fel de cald ca întotdeauna și mi-a întins paharul, așa cum făcuse de sute de ori.