Ceremonia părea suspendată într-un echilibru fragil între cuvinte și tăcere când ușile grele ale bisericii s-au deschis brusc, până la capăt.
Sunetul ascuțit al unor tocuri înalte a lovit pardoseala de marmură și s-a răspândit prin întreaga încăpere. Era prea puternic, prea rece și cu totul nepotrivit pentru liniștea unui asemenea loc.
Mi-am întors capul spre intrare.
Ginerele meu, Radu Ionescu, a pășit înăuntru râzând.
Nu mergea încet și nu părea să încerce măcar să arate un dram de respect. Nici nu se obosise să joace rolul soțului îndurerat. Înainta pe culoarul central cu o asemenea nepăsare, încât ai fi putut crede că venise la o petrecere, nu la înmormântarea propriei soții.
Costumul făcut la comandă îi venea impecabil. Părul îi era aranjat cu grijă, fără vreun fir răvășit. De brațul lui se ținea o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie roșie care atrăgea toate privirile. Zâmbetul sigur de pe chipul ei devenea aproape grotesc în apropierea sicriului.
Atmosfera din biserică s-a schimbat pe loc. Șoaptele au început să se ridice din toate părțile. Câțiva oameni și-au ținut respirația, alții au oftat de uimire. Până și preotul s-a oprit în mijlocul frazei, incapabil să-și continue cuvintele.
Pe Radu nu părea să-l intereseze nimic din toate acestea.
— Traficul din centrul orașului a fost un coșmar, a spus el cu dezinvoltură, ca și cum ar fi întârziat câteva minute la o masă obișnuită de duminică.
Tânăra de lângă el cerceta interiorul bisericii cu o curiozitate lipsită de rușine. Privea în jur de parcă ar fi descoperit pentru prima dată un loc care îi plăcea. Când a trecut pe lângă mine, și-a încetinit pașii și a încercat să-și așeze pe chip o expresie falsă de compasiune.
În loc să mă privească îndurerată, s-a aplecat ușor spre mine și mi-a șoptit la ureche, cu o voce rece ca gheața:
— Se pare că eu am câștigat.
În acea clipă, ceva s-a rupt în mine fără niciun zgomot.
Am vrut să țip. Am vrut să o apuc de braț și să o târăsc cât mai departe de sicriul fiicei mele. Am vrut să-i oblig pe amândoi să simtă măcar o fărâmă din durerea prin care trecuse Andreea.
Totuși, nu m-am mișcat.
Mi-am încleștat maxilarul, mi-am ținut ochii ațintiți asupra sicriului și am încercat să continui să respir. Știam că, dacă aș fi rostit un singur cuvânt, nu m-aș mai fi putut opri.
Cu numai câteva săptămâni înainte, fiica mea, Andreea Popescu, venise la mine purtând bluze cu mâneci lungi, deși afară erau unele dintre cele mai călduroase zile ale verii.
— Mi-e doar puțin frig, mamă, îmi spusese.
Iar eu mă prefăcusem că o cred.
În alte zile, zâmbea mai larg decât era firesc. Ochii însă o trădau. Străluceau ca după un plâns abia încheiat, de parcă și-ar fi șters lacrimile în grabă înainte să intre pe ușă.
— Radu este doar foarte stresat, repeta mereu.
Spunea aceleași cuvinte iar și iar, ca și cum, repetându-le suficient de des, le-ar fi putut transforma în adevăr.
— Întoarce-te acasă, am implorat-o. Lângă mine vei fi în siguranță.
— Lucrurile se vor îndrepta, încerca ea să mă convingă. După ce se va naște copilul, totul va fi altfel.
Îmi doream nespus să o cred.
Voiam din tot sufletul ca speranța ei să fie mai puternică decât frica pe care o vedeam în privirea ei.
M-am întors cu gândul în biserică și l-am privit pe Radu cum se lăsase comod pe banca din primul rând. Se purta de parcă el ar fi fost stăpânul tuturor lucrurilor și al tuturor oamenilor din încăpere. O trăsese aproape pe femeia în roșu, iar când preotul vorbea despre iubirea care nu moare, pe buzele lui apăruse un zâmbet disprețuitor.
Mi s-a întors stomacul pe dos.
Atunci l-am observat pe culoarul lateral pe avocatul Andreei, Mihai Dumitrescu.
Abia dacă îl cunoșteam. Era un bărbat liniștit, sobru și cumpătat, care nu vorbea decât atunci când avea ceva important de spus. Tăcerea lui părea să însemne mai mult decât discursurile nesfârșite ale altora.
Ținea în mână un plic sigilat și înainta spre partea din față a bisericii. Îl purta cu atât de multă grijă, încât era limpede că înăuntru se afla ceva de o importanță uriașă.
Și chiar așa era.
Când a ajuns în apropierea noastră, și-a dres ușor glasul.
— Înainte ca slujba să continue, a spus el cu o voce clară și fermă, trebuie să îndeplinesc o instrucțiune juridică explicită pe care am primit-o din partea defunctei. Testamentul ei va fi făcut cunoscut chiar acum.
Biserica s-a umplut imediat de murmure neliniștite. Oamenii se priveau între ei, neînțelegând ce urma să se întâmple.
Radu a pufnit cu un zâmbet batjocoritor.
— Testament? Soția mea nu avea nimic suficient de valoros încât să fie nevoie de un testament, a spus el cu o siguranță care mă înfiora.
Mihai l-a privit fără furie, dar cu o stăpânire de sine pe care nimic nu părea capabil să o zdruncine.
— Mai întâi, voi anunța numele beneficiarului principal.
Apoi, fără să ezite, mi-a rostit numele.
— Elena Popescu, mama defunctei.
Picioarele au început să-mi tremure. A trebuit să mă prind cu ambele mâini de spătarul băncii din fața mea ca să nu mă prăbușesc.