Credeam că merg la țară ca să-i cunosc pe părinții viitorului meu soț
Îmi amintesc și acum cum am rămas nemișcată în fața casei aceleia de la țară, cu senzația că nu fusesem adusă acolo în vizită, ci la o probă tăcută, pregătită dinainte. Rochia nouă, poșeta mică și îngrijită, părul aranjat la salon — toate mi s-au părut deodată ridicole și nepotrivite lângă prispa de lemn scorojit și mirosul greu de umezeală stătută.
Andrei zâmbea de parcă tocmai îmi făcuse cea mai frumoasă surpriză din lume.
— Ține, mi-a spus el liniștit. Găleata e în colț, cârpele sunt pe verandă.
Pentru câteva clipe nici măcar nu am înțeles ce voia de la mine.
— Vorbești serios acum?.. am întrebat, iar vocea mi-a ieșit mult mai stinsă decât aș fi vrut.
— Ce ți se pare așa ciudat? Casa a stat închisă peste iarnă. Mama a zis că trebuie pus totul la punct. Ești aici, dai și tu o mână de ajutor.
Felul în care a rostit „dai o mână de ajutor” suna ca și cum nu exista nicio variantă în care eu să refuz.
Din întunericul holului a apărut mama lui. Doamna Elena. O femeie cu o privire care nu întreba nimic, fiindcă părea să fi dat deja verdictul.
— Începi cu veranda, a spus ea. După aceea bucătăria. Apoi etajul. Avem listă.
Listă. Nu invitație. Nu prezentare. Nu conversație. Doar o înșiruire rece de sarcini.
Stăteam cu găleata de plastic în mâini și simțeam cum ceva în mine îngheață încet. O poveste reală despre relații, casa de la țară a părinților logodnicului — totul începea să semene cu o piesă străină, în care mie nu-mi revenise rolul de musafiră, ci de ajutor gratuit.
Andrei se retrăsese deja în cameră, lângă tatăl lui. De acolo se auzea televizorul, râsete și discuții bărbătești despre fotbal. Ei „se odihneau”.
Eu am rămas.
Prima apă din găleată s-a înnegrit aproape imediat. A doua părea și mai murdară. Praf, pete vechi, urme de mucezeală — parcă totul se adunase acolo de ani întregi. Spălam, ștergeam, frecam, iar cu fiecare minut înțelegeam mai clar: nu era ajutor. Era o așteptare.
— Nu freci bine, vocea doamnei Elena a tăiat aerul brusc. Trebuie mai apăsat.
Am strâns cârpa atât de tare, încât degetele mi s-au albit.
— Încerc.
— Nu ajunge să încerci. Trebuie să faci cum trebuie. Bărbații nu au treabă cu așa ceva.
Acolo era, de fapt, regula cea mare a casei.
M-am lăsat în genunchi. Gresia rece mi-a trecut prin piele ca un avertisment. Manichiura mea a început să dispară sub ochii mei, transformându-se în lac ciobit, durere și iritare.
O oră. Apoi încă una.
Afară se lăsa treptat întunericul, iar în casă parcă se respira tot mai greu. Andrei nu a ieșit. Nici măcar o dată.
Și, la un moment dat, m-a izbit un gând care m-a speriat cu adevărat:
nu fusesem adusă acolo ca să mă odihnesc.
Fusesem adusă acolo ca să muncesc.
Iar acesta era doar începutul.
Capitolul 2. Regulile despre care nimeni nu mi-a spus nimic
Dimineața nu a început cu cafea, nici cu micul dejun și nici cu un cuvânt bun, ci cu vocea doamnei Elena din spatele ușii.
— Scoală-te. În bucătărie e deja de lucru.
La început nici nu mi-am dat seama că vorbea cu mine. În casa aceea nu mă simțeam deloc musafiră. Mai degrabă eram o lucrătoare temporară, căreia uitaseră să-i dea instrucțiunile complete.
Andrei încă dormea. Sau se prefăcea foarte potrivit că doarme. Ușa camerei lui era închisă, iar liniștea de acolo părea prea comodă ca să fie întâmplătoare.
În bucătărie mă aștepta o nouă listă. De data aceasta, lista era rostită cu voce tare.
— Speli încă o dată pe jos. Sortezi toată vesela. Cureți frigiderul. După aceea urci la etaj.
— La etaj?.. am încercat să mă agăț de ultima urmă de logică. Dar eu credeam că azi…
— Că vă odihniți? a zâmbit ea strâmb. Odihna vine după ce e gata treaba.
În locul acela, cuvântul „odihnă” suna aproape ca o batjocură. Viața reală, relațiile de familie, casa de la țară — toate se transformaseră dintr-odată într-un sistem dur, în care mie îmi fusese rezervat locul cel mai de jos.
Am început cu bucătăria. Apa era din nou înghețată. Degetele mi-au amorțit repede. Undeva, în casă, televizorul fusese pornit — bărbații se treziseră definitiv. Râsul lui Andrei, vocea tatălui lui. Vorbeau despre știri, politică, viață.
Niciunul dintre ei nu a intrat în bucătărie.
La un moment dat, mi-am văzut chipul reflectat în geamul unui dulap: părul încâlcit, ochii obosiți, fața fără machiaj, mâinile înroșite de apa rece. Și gândul m-a lovit brusc: nu eram la o casă de vacanță. Eram prinsă în ordinea altora.
— Andrei mi-a spus că mergem să ne odihnim lângă râu, am zis când, în sfârșit, el a apărut în bucătărie.
Nici măcar nu a înțeles imediat la ce mă refeream.
— Păi… mergem mai târziu. Întâi trebuie să punem casa la punct. Mama a rugat.
— Ție nu ți se pare că e puțin… ciudat?
A ridicat din umeri.
— Doar nu ești împotrivă să ajuți, nu?
În acel „să ajuți” era ascuns întregul adevăr.
Am înțeles că aproape nu avea rost să mă cert. În casa aceea nu exista dialog. Existau doar roluri împărțite dinainte.