În sala de îmbarcare, printre vocile joase ale pasagerilor și anunțurile reci care curgeau din difuzoare, soțul meu mi-a smuls din mână cartea de îmbarcare și a rupt-o în două, apoi în bucăți mai mici, sub privirile tuturor. După aceea a zâmbit strâmb și mi-a spus: „Tu nu zbori nicăieri cu mine.”
Lângă el era Cătălina, femeia pentru care ajunsese să creadă că poate șterge doisprezece ani de căsnicie cu o simplă mișcare a mâinii. Purta un trench deschis la culoare, stătea dreaptă, cu bărbia ridicată și cu zâmbetul înghețat al cuiva care se simte deja învingător. Îl ținea de braț pe Andrei ca și cum locul meu îi aparținea de mult — în casa lui, în planurile lui, în viața lui. Cei din jur se prefăceau că nu văd nimic, dar eu le simțeam privirile: jenate, lipicioase, pline de milă. Andrei a mai ținut câteva clipe bucățile de hârtie între degete, parcă dorind să prelungească umilința, apoi le-a lăsat să cadă chiar la picioarele mele.
— Ar fi trebuit să înțelegi de mult când e momentul să pleci, Raluca, a spus el încet. Călătoria asta este de afaceri. Tu nu mai ai nicio legătură cu ea.
Nu am țipat. Nu am făcut scandal. Nu mi-am îngăduit nici măcar un tremur în glas. Nicio lacrimă — nici pentru el, nici pentru femeia care stătea lângă el.
M-am aplecat încet, am adunat bucățile rupte ale biletului și le-am pus cu grijă în geantă, ca pe niște dovezi importante. Apoi m-am dus la cel mai apropiat scaun de plastic, m-am așezat și am scos telefonul. Conversația a durat mai puțin de un minut.
— Sunt eu, am spus când mi s-a răspuns. S-a întâmplat. Au urcat deja în avion. Începeți.
Nu am mai adăugat nimic.
Când afacerile au început, în sfârșit, să meargă bine, Andrei spunea tot mai des că se ridicase singur. Nu îl contraziceam. Pe atunci încă mi se părea că, într-o familie, reușita nu se împarte în „al meu” și „al tău”. Credeam sincer că ridicaserăm totul împreună, chiar dacă, dintr-un motiv pe care nu voiam să-l recunosc, toate mulțumirile ajungeau doar la el.
Dar banii l-au schimbat. Nu dintr-odată, ci încet, aproape pe nesimțite, și tocmai asta durea mai tare. Mai întâi a început să vină acasă târziu. Apoi au apărut conturi separate. După aceea, în viața lui s-a strecurat Cătălina — prea sigură pe ea, prea apropiată, prea prezentă. Andrei nu mă mai întreba nimic, apoi a încetat să-și ascundă iritarea. În ochii lui nu mai găseam căldura de altădată, ci doar o superioritate rece. Îmi vorbea ca unui angajat de care nu mai avea nevoie, nu ca femeii care îi stătuse alături în anii în care nimeni nu credea în el.
Cu trei săptămâni înainte de plecarea aceea la Viena, am descoperit întâmplător o conversație.
Zeci de mesaje. Între Andrei și fratele lui mai mare, Mihai, avocat în firmă. Pregăteau divorțul din timp. Mutau participații, schimbau obligații, desenau o schemă prin care eu trebuia să rămân fără nimic. Totul era calculat până la ultima virgulă: să mă scoată din joc înainte să apuc să pricep ce mi se întâmplă și să mă pot apăra.
Erau convinși că nu voi observa nimic. Că mă obișnuisem prea mult să tac și să înghit.
De aceea, în timp ce Andrei mergea sigur pe el spre poarta de îmbarcare, crezând că mă călcase definitiv în picioare, eu știam deja cum avea să se termine povestea.
Până când avionul lui avea să aterizeze la Viena, oamenii care urmau să-l aștepte acolo nu aveau să fie deloc cei pe care și-i imagina…
Avionul a coborât la Viena dimineața devreme. Lui Andrei îi plăceau sosirile de felul acesta — orașul încă nu apucase să se trezească, iar el simțea deja că se află cu un pas înaintea tuturor. A ieșit din avion cu mers hotărât. Cătălina mergea lângă el, puțin în urmă, dar suficient de aproape încât toți să înțeleagă: era cu el.
— Ar trebui să ne aștepte cineva, a spus el, scoțând telefonul.
Nu avea niciun mesaj.
I s-a părut ciudat. De obicei, Mihai îi scria primul.
Au trecut de controlul pașapoartelor și și-au luat bagajele. Cătălina și-a aranjat părul și s-a uitat în jur, tot mai nerăbdătoare.
— Unde sunt investitorii tăi?
— Vin imediat, a răspuns Andrei scurt, deși înăuntrul lui începuse să se așeze o presimțire neplăcută.
La ieșire, într-adevăr, îi aștepta cineva.
Trei bărbați în costume închise la culoare. Și o femeie cu un dosar gros în mâini. Niciunul nu zâmbea. Nimeni nu s-a grăbit să-i întindă mâna.
— Domnul Andrei Ionescu? a întrebat unul dintre bărbați, în română, cu un accent străin ușor.
— Da, a încuviințat el, pregătindu-și deja tonul de afaceri. Sunteți de la…
— Reprezentăm o firmă de avocatură care acționează la solicitarea consiliului de administrație și a administrației financiare provizorii a companiei dumneavoastră.
Cuvintele au fost rostite calm, egal, aproape fără nicio emoție.
Andrei a încruntat sprâncenele.
— Ce administrație financiară provizorie?
Femeia a deschis dosarul și i-a întins actele.
— Aseară târziu au fost depuse sesizări privind nereguli financiare, obligații ascunse și operațiuni nelegale cu active. De asemenea, a fost inițiată procedura de blocare temporară a conturilor societății.