Ușa de la camera din fața saunei se umflase de la umezeală și nu voia deloc să se dea la o parte. A trebuit să mă proptesc cu umărul în ea ca s-o împing din toc.
Aerul fierbinte m-a izbit imediat peste față, gros și greu, amestecat cu mirosul ramurilor de tei opărite și cu dulceața înțepătoare a unui deodorant ieftin. Am trecut pragul strângând mai tare la piept brațul de lemne. Nu venisem decât să mai pun câteva bucăți în gura sobei care dădea spre camera de odihnă.
Atunci, de dincolo de lambriul subțire al încăperii cu aburi, s-a auzit un chicotit subțire și scârbos, mai degrabă un pițigăiat de șoarece decât râs de femeie.
— Sorinel, gata, te rog, mă gâdili! — a țipat o voce feminină, iar sunetul acela m-a străbătut ca un fir de curent.
Lemnele mi-au alunecat din brațe și s-au împrăștiat cu bubuit pe podeaua de scândură, dar, acoperiți de zgomotul apei și de râsul lor, n-au auzit nimic. Nu aveam cum să mă înșel. Glasul acela l-aș fi recunoscut dintre o mie, chiar și ascuns sub fandoseală și abur.
Era Alina, soția singurului meu fiu. Iar „Sorinel” era bărbatul meu, Sorin, tatăl soțului ei, omul lângă care trăisem douăzeci și cinci de ani.
Lumea nu s-a crăpat doar puțin. Mi s-a prăbușit în cap ca tencuiala veche, grea și plină de praf.
Primul impuls a fost să smulg ușa, să înșfac găleata cu apă fierbinte și să fac un scandal de să tremure geamurile pe toată ulița. Dar picioarele mi se lipiseră de podeaua umedă, iar inima îmi urcase undeva în gât.
Privirea mi-a căzut pe banca lată de lângă perete. Lângă prosoapele aruncate neglijent stăteau două telefoane. Unul, în husă neagră, tocită pe margini, era al lui Sorin. Celălalt, într-o husă roz, lucioasă, era al Alinei.
Ecranele luminau slab în penumbra camerei, semn că nu apucaseră să se blocheze după ce se uitaseră, probabil, la ceva. Pe telefonul Alinei era deschisă camera, galeria și ultima fotografie făcută.
M-am apropiat încet, punând talpa cu grijă, ca scândurile bătrâne să nu scârțâie sub mine.
În poza făcută cu doar câteva minute înainte, se strâmbau amândoi în fața sobei noastre din cărămidă. Bărbatul meu își țuguiase buzele și își pusese pe cap căciula de saună a fiului nostru, cea pe care scria „Regele”, iar Alina se lipea de umărul lui ud și scotea limba spre cameră.
Și, în loc să simt numai durere, m-a cuprins brusc o silă rece, limpede și tăioasă, ca atunci când calci în noroi cu șosete curate.
Ceva s-a închis în mine cu un clic. Criza de plâns s-a retras undeva departe și în locul ei a venit o liniște înghețată, aproape practică. Am așezat cu grijă ultimul lemn pe podea și am luat telefonul Alinei.
Parolă nu avea, firește. La mesele de familie îi plăcea mereu să spună: „Eu n-am nimic de ascuns, la mine totul e pe față”. Am deschis repede WhatsApp-ul și am găsit grupul nostru comun, „Familia Noastră Dragă”.
Acolo trimiteam de obicei felicitări de sărbători, poze cu îngerași și vorbeam despre tensiunea bunicii Ileana. În grup erau doisprezece oameni: eu, Sorin, fiul nostru Radu, Alina, părinții ei, sora mea din Iași și chiar mătușa Doina.
Am selectat fotografia aceea și am apăsat pe „Trimite”. Câteva secunde am urmărit cerculețul de încărcare rotindu-se, până când sub poză au apărut cele două bife albastre.
Apoi, după o clipă de gândire, am scris tot de pe telefonul ei:
„Am intrat în sauna din curte să mai pun lemne pe foc, iar acolo erau soțul meu și nora fiului meu. Le-am luat telefoanele în liniște și le-am trimis selfie-ul în grupul «Familia Noastră Dragă». O seară plăcută tuturor”.
Pe urmă am luat telefonul soțului meu. Nici acolo nu era vreo protecție, pentru că el se considera, desigur, „om de familie cinstit”. De pe telefonul lui am trimis în același grup un sticker cu un motan roșcat și gras, care făcea cu ochiul și ridica degetul mare.
Am pus ambele telefoane înapoi pe bancă, exact în poziția în care le găsisem, și am ieșit fără zgomot din saună. Afară, cârligul greu de fier a căzut în belciug cu un clinchet metalic abia auzit.
Se lăsa seara. Țânțarii îmi bâzâiau pe la urechi, dar până și zumzetul lor mi se părea muzică față de ce se petrecea înăuntru.
Am ajuns pe verandă, m-am așezat în fotoliul împletit și mi-am scos telefonul. Spectacolul abia începea, iar eu îmi luasem locul cel mai bun din primul rând.
Prima care a reacționat a fost mătușa Doina: „Asta ce e, vreo poză trucată? Sorine, de ce ești roșu ca racul?”
Aproape imediat s-a trezit și cuscră-mea, mama Alinei, care locuia pe strada vecină: „Fată, e o glumă? Sărbătoriți ceva acolo? Și unde este Radu?”
Radu încă tăcea. Era plecat cu serviciul, într-un alt fus orar, dar știam bine că avea notificările pornite mereu. În schimb, în saună s-a produs agitație.
Mai întâi s-a oprit zgomotul apei. Apoi s-a auzit o bufnitură surdă, de parcă cineva alunecase pe podeaua udă.
— Unde e telefonul?! — a răcnit Sorin, iar prin ușa de lemn se auzea minunat.
— Pe bancă e! — i-a răspuns Alina cu o voce ascuțită. — Ce sari așa, ursule?
— Curge cu mesaje fără oprire! Cine scrie la ora asta?
S-a lăsat o tăcere scurtă. Apoi din saună a venit un zgomot ca și cum cineva ar fi scăpat un lighean în același timp în care altcineva începuse să se sufoce.
— Fir-ar să fie… — vocea lui Sorin s-a frânt aproape într-o șoaptă.
— Ce? Ce e acolo?! — Alina a trecut brusc pe un țipăt subțire. — Vai… scrie mama… Radu… Tu ai trimis asta?!
— Eu?! Nu! Tu ai trimis-o! Eu aveam mâinile ude, tu ai pus ultima mâna pe telefon!
În grupul „Familia Noastră Dragă” izbucnise deja un incendiu în toată regula.
Cuscrul scria cu litere mari: „SORINE, ÎȚI RUP PICIOARELE. CE FACI, ȚAP BĂTRÂN? VIN ACUM!”
Sora mea din Iași, femeie simplă și fără ocolișuri, a trimis un mesaj vocal de cinci minute. Nici nu l-am ascultat, dar eram sigură că acolo era desfăcută pe bucăți toată biografia lui Sorin, de la grădiniță încoace.
În cele din urmă, Radu a apărut online.
„Mamă, ești acasă?” — mi-a venit mesajul lui scurt, pe privat.
„Acasă. Stau pe verandă și iau aer”, i-am răspuns.
„Iau primul avion. Să nu le deschizi.”
„Nici nu aveam de gând.”
Dinăuntru au început să lovească în ușa saunei. Întâi cu pumnii, apoi, cred, cu umărul.
— Elena! Eleno, deschide! E o greșeală! Ne-au spart hackerii! — urla Sorin cu o voce jalnică, tremurată. — E făcută cu inteligență artificială! Astea sunt tehnologiile de azi, Elena, tu nu înțelegi!
— Doamnă Elena! — s-a văitat Alina. — Ați înțeles totul greșit! Noi doar ne prosteam! Aveam costum de baie pe mine, doar că nu se vede în poză!
Stăteam pe verandă, priveam apusul și, deodată, am simțit cum o lespede uriașă mi se desprinde de pe umeri.
Toate „treburile” lui nesfârșite din weekenduri, toate fandoselile ei la masă și privirile ciudate aruncate peste farfurii. Toate reproșurile lui că ciorba nu are gust, că eu mă îmbrac „bătrânește”.
Până la urmă, totul era ridicol de simplu. Iar cheia adevărului nu fusese ascunsă cine știe unde, ci stătuse chiar pe banca din camera saunei. Telefonul lui Sorin suna fără oprire. Probabil cuscrul hotărâse că mesajele nu erau de ajuns.
Am intrat în casă și am scos din dulap geamantanul mare, negru, cu care merseserăm în Grecia cu cinci ani în urmă.
Am deschis dressingul lui Sorin. În valiză au zburat toate: cămășile lui preferate, pe care altădată le călcam câte o oră, costumele, șosetele, uneltele de pescuit.
Nu aveam de gând să le împăturesc frumos. Le-am îndesat cu piciorul. Deasupra am aruncat periuța lui de dinți și papucii vechi, tociți la călcâie.
Apoi am luat un sac mare de construcții. Am strâns în el cosmeticele Alinei, care ocupaseră toată baia mea, uscătorul ei de păr și halatul.
Am scos toată averea aceea pe verandă. Loviturile în ușa saunei se transformaseră deja într-un bubuit isteric.
— Elena! Mă ia inima! Mi-e rău! — a început Sorin vechea lui placă.
Altădată aș fi alergat spre el cu tensiometrul și picăturile, împiedicându-mă de orice prag. Acum mi-am turnat liniștită un pahar cu apă rece din fântână.
M-am apropiat de ușa saunei, dar nu am ridicat cârligul. M-am oprit doar lângă ea.
— Sorin, — am spus tare și limpede.
Dincolo de ușă s-a făcut imediat liniște.
— Elenuța, iubito, deschide, hai să vorbim calm, — a gâfâit el prin crăpătură.
— O să vorbești cu Radu. Și cu cuscrul. De altfel, tocmai ajunge; îi aud motorul.
— Elena, nu înnebuni! Aici e cald! Ne coacem de vii!
— N-am apucat să încing prea tare soba, lemne nu am mai pus, — i-am răspuns. — Se răcește. Stați acolo și gândiți-vă la purtarea voastră. Uneori ajută.
M-am întors pe verandă exact când la poartă a frânat scârțâind mașina cuscrului. A sărit din ea roșu la față de furie, cu o bară de fier în mână, iar în urma lui alerga cuscră-mea, jelindu-se cât o ținea gura pe uliță.
Am arătat în tăcere spre saună.
— Cheie nu vă trebuie, — am spus. — Doar ridicați cârligul.
Cuscrul s-a repezit spre ușă. Eu mi-am luat telefonul și am apăsat „Ieși din grup” în chatul „Familia Noastră Dragă”.
Apoi am blocat numerele lui Sorin și ale Alinei. Geamantanul și sacul de construcții stăteau singure pe verandă, așteptându-și stăpânii.
M-am uitat peste curtea mea: hortensiile înfloriseră în buchete bogate, tufele erau tunse drept, iar casa stătea trainică în locul ei.
Era casa mea. Hortensiile mele. Și, în sfârșit, avea să fie viața mea.
De undeva, de lângă saună, se auzea deja cuscrul urlând, apoi scuzele bâlbâite ale lui Sorin și țipătul ascuțit al Alinei. Totul semăna cu o melodramă ieftină, numai că actorii exagerau prea tare.
Am intrat în bucătărie și am pornit radioul. Se auzea încet un jazz liniștit. Am scos din frigider sticla de vin pe care o păstram pentru o ocazie specială și mi-am turnat un pahar.
Pentru prima dată după mulți ani am înțeles că nu mai am cui să pregătesc cina. Iar sentimentul acela era, în mod ciudat, minunat.
Fără crize, fără plâns în pernă, fără mâini frânte de disperare. Pur și simplu, gunoiul fusese scos din casă — cam zgomotos, dar tot, dintr-odată și pentru totdeauna.
Am luat o înghițitură. Vinul era aspru, dar lăsa în urmă un gust plăcut. În ușă s-a auzit o bătaie. Era vecinul, nenea Vasile.
— Eleno, ce ai acolo, sfârșitul lumii? E atâta zarvă că latră câinii în tot satul. Ai nevoie de ajutor?
— Nu, nene Vasile, — i-am zâmbit cu o sinceritate pe care n-o mai simțisem de mult. — Fac curățenie generală. Scot paraziții.
— Aha, păi asta e treabă serioasă, de gospodină, — a dat el din cap înțelegător. — Și lemnele le mai spargi?
— Le sparg, — am spus hotărât. — Mâine. Azi am zi liberă pe merit.
Am închis ușa și am răsucit cheia de două ori.
Telefonul a vibrat scurt. Era mesaj de la Radu: „Mamă, iartă-mă. Te iubesc. Rezolv eu tot. Tu doar să nu te enervezi.”
„Sunt calmă, băiatul meu. Sunt perfect calmă.”
Și în cuvintele acelea nu era nici măcar o picătură de minciună.