— Ori mama ta se mută, ori divorțăm, a rostit Mihai, fără să-și mai ascundă oboseala, după încă o izbucnire a Dariei.
— Cât mai stăm? O să întârziem! Daria își privi nerăbdătoare ceasul, mișcându-și piciorul pe hol, cu geanta strânsă sub braț.
— Sunt gata, mai lasă-mă doar să-mi aranjez cravata, se auzi Mihai din dormitor. Am fi fost deja jos dacă nu ți-ai fi schimbat ținuta de trei ori.
— A, nu începe și tu! răspunse Daria, iar în glas i se simți imediat iritarea. Vreau să arăt cum trebuie la petrecerea firmei tale, nu ca o umbră ștearsă pe lângă ceilalți.
Mihai apăru în prag, potrivindu-și nodul cravatei. La patruzeci și cinci de ani încă arăta bine, deși tâmplele începuseră să-i fie atinse de fire argintii.
— Arăți minunat mereu, spuse el mai domol. Mai ales când nu te lași luată de nervi.
Daria deschise gura să-i răspundă, însă exact atunci din bucătărie ieși Elena Radu, mama ei, ținând în mână o cană cu ceai.
— Unde plecați așa împodobiți? întrebă ea, măsurându-i din priviri cu o atenție care semăna mai mult cu o judecată.
— Mihai are petrecerea firmei, mamă. Ți-am spus de dimineață, zise Daria, atingându-și cerceii.
— A, da, am uitat, sorbi Elena din ceai. Dar de ce așa târziu? E aproape nouă.
— Tocmai de aceea ne grăbim, încercă Mihai să rămână calm, deși înăuntru fierbea. Daria, chemăm un taxi sau conduc eu?
— Mai bine taxi, ca să poți și tu să te relaxezi, spuse ea, scoțând telefonul.
— Așa e corect, interveni soacra. Că bărbații întâi beau, apoi când vine vorba de răspundere se fac nevăzuți.
Mihai strânse din dinți și începu să numere în gând până la zece. Fiecare vorbă a soacrei suna ca o acuzație, chiar și când subiectul era cel mai nevinovat lucru.
— Mamă, te rog, murmură Daria, aruncându-i soțului o privire vinovată.
— Bine, bine, tac, zise Elena, întorcându-se spre bucătărie, dar lăsă ușa deschisă.
— Taxiul ajunge în cinci minute, anunță Daria, punând telefonul în poșetă.
— Bine, spuse Mihai și își luă sacoul. Ai cheile?
— Da, am tot.
Din bucătărie se auzi din nou vocea soacrei:
— Și când vă întoarceți? Să încui ușa sau nu?
— Nu încuia, mamă. Avem chei.
— Și dacă le pierdeți? Sau dacă beți prea mult? întrebă ea, cu o neîncredere apăsată.
— Nu le vom pierde, tăie Mihai. Și știu foarte bine când să mă opresc.
— Toți spuneți asta, iar după aceea… începu ea, dar soneria de la intrare îi curmă fraza.
Taxiul sosise, iar Mihai simți că poate, în sfârșit, să respire.
— Să nu stați până în creierii nopții! strigă Elena în urma lor.
În mașină, Daria îi strânse mâna soțului:
— Iart-o pe mama. Își face griji, asta e tot.
— Sigur, răspunse Mihai, privind pe geam. Străzile întunecate ale Bucureștiului, luminile tremurate ale felinarelor, oamenii care treceau grăbiți pe trotuare. Uneori și-ar fi dorit să se piardă printre ei, să scape de senzația că fiecare gest al lui era cântărit, criticat, pus sub lupă.
Cu trei luni în urmă, Elena se mutase la ei după moartea tatălui Dariei. „Doar pentru o vreme”, spusese atunci Daria. Dar acel provizorat se lipise de viața lor ca o etichetă imposibil de smuls, iar apartamentul lor cu trei camere devenise pentru Mihai o colivie tot mai strâmtă.
Petrecerea firmei avea loc într-un restaurant elegant din centrul Bucureștiului. Interior rafinat, muzică live, colegi îmbrăcați festiv, pahare care ciocneau discret — totul promitea o seară plăcută. Mihai începu treptat să se destindă, schimbând câteva vorbe cu angajații și cu soțiile lor. Daria, într-o rochie bleumarin, atrăgea priviri fără să pară că încearcă.
— Aveți o soție deosebită, spuse Ștefan Marinescu, directorul companiei, apropiindu-se de bar. O adevărată doamnă.
— Mulțumesc, zise Mihai, privind-o cu mândrie pe Daria, care discuta animat cu soția lui Ștefan. Am avut noroc.
— De cât timp sunteți căsătoriți?
— În aprilie se fac cincisprezece ani.
— Impresionant, dădu Ștefan din cap. O viață întreagă aproape. Copii aveți?
— Nu, răspunse Mihai, clătinând ușor din cap. Nu s-a întâmplat.
Era un subiect care încă durea. Ani la rând încercaseră să aibă un copil, făcuseră analize, merseseră la consultații, iar medicii ridicaseră din umeri: totul părea în regulă, trebuia doar să aștepte. La un moment dat, Daria spusese că poate le era bine și așa, doar ei doi.
Seara curgea mai departe. Mihai bău două pahare de vin, nu mai mult, pentru că își cunoștea măsura, oricât ar fi insinuat soacra lui altceva. Pe la unsprezece, se pregăteau deja să plece.
— Poate mai rămânem puțin? îl rugă Daria. Abia au început să danseze.
— Încă jumătate de oră, apoi mergem, acceptă Mihai. Mâine e din nou zi de lucru.
Daria zâmbi și îl trase spre ringul de dans. Pe muzica lentă, se mișcară unul lângă altul ca în anii de început. Mihai o ținea aproape, simțea parfumul ei discret și pentru câteva minute își spuse că poate nu era totul atât de rău.
Ajunseră acasă aproape de miezul nopții. În apartament lumina era aprinsă, deși amândoi speraseră că Elena adormise deja.
— Credeam că va trebui să sun la poliție, se auzi vocea soacrei imediat ce intrară.
— Mamă, a fost doar o petrecere de firmă, spuse Daria obosită.
— Pe vremea mea, oamenii serioși nu se întorceau la ora asta, zise Elena, îngustându-și ochii. Și tu miroși a alcool, Mihai.
— Am băut două pahare de vin toată seara, încercă el să răspundă liniștit.
— Așa spuneți voi toți, aruncă soacra.
— Mamă, suntem obosiți, interveni Daria. Vorbim mâine, te rog.
— Desigur, desigur, oftă Elena teatral. Părerea mea nu contează pentru nimeni.
Mihai nu mai spuse nimic. Se duse direct la baie, unde dușul fierbinte îi mai spălă din iritare. Cincisprezece ani de căsnicie și niciodată nu simțise atâta apăsare între pereții propriei case. Când se întoarse în dormitor, Daria era deja întinsă, cu ochii pe jumătate închiși.
— Nu o lua în seamă pe mama, șopti ea. Îi e greu după moartea tatei.
— Mai dă-i timp, spuse el, mângâindu-i mâna. O să se obișnuiască.
Mihai ar fi vrut să-i spună că lui îi era frică tocmai de asta: că se vor obișnui cu înțepăturile zilnice, cu explicațiile cerute pentru fiecare pas, cu lipsa oricărui spațiu al lor. Dar tăcu.
Dimineața, apartamentul mirosea puternic a pește prăjit, un miros pe care Mihai nu-l suporta din copilărie, iar Elena știa bine asta.
— Bună dimineața, mormăi soacra. Micul dejun e aproape gata.
— Mulțumesc, dar mănânc ceva la birou, spuse Mihai, turnându-și cafea și grăbindu-se.
— Ca de obicei, oftă ea demonstrativ. Mâncarea mea nu e suficient de bună pentru domnul director.
— Nu asta e problema, răspunse el, luând o înghițitură. Doar mă grăbesc.
— Dăricuța o să mănânce acasă, ca o soție așezată, adăugă Elena, punând o porție mare de pește pe masă. Nu ca alții, mereu pe fugă.
Mihai termină cafeaua și porni spre ușă. Pe hol se întâlni cu Daria, încă somnoroasă.
— Pleci deja? se miră ea.
— Da, am mult de lucru, zise el și o sărută pe obraz. Mama ta a făcut pește.
— Of, iar? Daria strâmbă ușor din nas. Îmi pare rău, vorbesc cu ea.
— Lasă, spuse Mihai cu o oboseală care nu mai era doar a dimineții. Oricum nu va schimba nimic.
Ziua la birou se târî greu. Gândurile despre casă îl urmăreau și îi rupeau concentrarea. La prânz, îl sună Daria.
— Bună, ce faci? Vocea ei suna tensionat.
— Lucrez. E totul în regulă?
— Mama a umblat prin lucrurile tale din dulap. Spune că a făcut ordine. I-am spus că nu-ți place să-ți atingă cineva lucrurile și s-a supărat.
— M-am săturat, izbucni Mihai. De ce crede că poate hotărî ea ce se întâmplă în casa noastră?
— Vrea doar să ajute, încercă Daria să o apere. Trebuie să aibă și ea o ocupație.
— Să se ocupe de lucrurile ei! ridică Mihai vocea, apoi își dădu seama că îl puteau auzi colegii. Te sun mai târziu. Nu pot vorbi acum.
Închise și rămase privind pe fereastră. Pentru prima dată se întrebă serios dacă nu ar fi trebuit să-i ceară Elenei să se întoarcă în apartamentul ei. Numai că apartamentul fusese vândut după moartea soțului, pentru că, spusese ea, acolo erau prea multe amintiri. Acum nu mai exista un drum simplu înapoi.
Seara, Mihai rămase la serviciu până târziu, fără chef să se întoarcă acasă. Când, în cele din urmă, intră în apartament, Daria îl întâmpină cu o expresie vinovată.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el, descălțându-se.
— Mama ți-a spart din greșeală macheta de avion, spuse ea încet. Pe aceea pe care ai adus-o de la Brașov.
Mihai încremeni. Macheta rară de IAR 80 era una dintre puținele lui mândrii personale.
— Din greșeală? repetă el.
— Da. Dădea cu aspiratorul, a atins biblioteca, iar macheta a căzut.
— Și de ce dădea cu aspiratorul în biroul meu? simți cum furia îi urcă în piept. Am stabilit clar că acela e singurul loc în care nu intră!
— A vrut să facă un lucru bun, spuse Daria, coborând privirea. Știa că vii târziu și s-a gândit să facă ordine.
— Unde este?
— La vecina. A spus că se întoarce când te liniștești.
Mihai intră în birou. Pe masă zăceau bucățile machetei: aripile rupte, fuselajul crăpat în două. Luni de muncă atentă se transformaseră în resturi.
— Asta a fost ultima picătură, spuse el încet, privind avionul distrus.
— Mihai, te rog, se apropie Daria din spate. Nu a vrut.
— Nu e vorba despre avion, se întoarse el spre ea. E vorba despre faptul că mama ta nu respectă spațiul nostru, regulile noastre, relația noastră. Se bagă peste tot, în fiecare zi.
— Îi pasă de noi, încercă Daria să spună, dar glasul ei nu mai avea aceeași siguranță.
— Nu, nu îi pasă așa cum crezi. Ea controlează, răspunse Mihai ferm. Și eu nu mai pot trăi în felul ăsta.
— Ce vrei să spui? În ochii Dariei apăru frica.
— Ori mama ta se mută, ori divorțăm, spuse el. Nu glumesc, Daria. Am ajuns la capăt.
Ea făcu un pas înapoi, de parcă vorbele lui o loviseră.
— Nu poți vorbi serios! Să-mi dau mama afară?
— Nu am spus să o dăm afară. Poate închiria o garsonieră aproape. O ajutăm cu banii, o vizităm cât de des vrea, suntem lângă ea. Dar sub același acoperiș nu mai pot.
— Și dacă aleg să rămân cu mama? întrebă ea abia auzit.
— Atunci va trebui să ne despărțim, răspunse Mihai. Cincisprezece ani ai fost pe primul loc pentru mine. În ultimele trei luni m-am simțit ca un musafir tolerat în propria casă.
Daria începu să plângă.
— Nu e drept! Mama e singură, are nevoie de sprijin!
— Iar eu am nevoie de soția mea, spuse Mihai, apropiindu-se de ea. Am nevoie de o casă în care să pot respira, nu de un loc în care aștept următoarea observație.
În clipa aceea, ușa de la intrare se trânti. Elena se întorsese. Auzind vocile din birou, veni repede spre ei.
— Aha, am apărut, începu ea din prag. Probabil ai apucat deja să spui numai lucruri urâte despre mine. Eu, să știi, am vrut doar binele vostru. Iar jucăria asta a ta oricum aduna praf, nu folosea la nimic.
— Mamă! strigă Daria. Te rog, nu acum.
— Dar când? Când binevoiește soțul tău să audă adevărul? El de fapt…
— Ajunge, o întrerupse Mihai, surprins și el de calmul propriei voci. Doamnă Elena, haideți să ne așezăm și să vorbim ca niște oameni maturi.
Soacra tăcu pe neașteptate. Se mutară în sufragerie. Mihai se așeză în fotoliu, iar Daria și mama ei pe canapea.
— Înțeleg prin ce treceți, începu Mihai. Să pierzi omul cu care ai trăit atâția ani nu poate fi ușor. Dar trebuie să ne înțelegeți și pe noi. Eu și Daria am construit cincisprezece ani o viață împreună, o relație, un ritm al nostru. Acum toate acestea sunt în pericol.
— Din cauza mea? pufni Elena.
— Da, răspunse Mihai direct. Din cauza controlului continuu, a observațiilor, a felului în care intrați în viața noastră fără să întrebați. Mă simt străin în casa mea.
— Este și casa mea acum, zise Elena încăpățânată.
— Tocmai despre asta vreau să vorbim, continuă Mihai, fără să ridice tonul. Cred că ar fi mai bine să locuiți separat.
— Vrei să arunci mama soției tale în stradă? izbucni ea, ridicând mâinile. Frumos am ajuns!
— Nimeni nu vă aruncă nicăieri, spuse el răbdător. Vă ajutăm să găsiți ceva aproape, vă sprijinim financiar, venim la dumneavoastră, vă suntem alături.
— Și dacă refuz? întrebă Elena, încrucișându-și brațele.
— Atunci mă tem că eu și Daria nu vom mai putea trăi împreună, spuse Mihai, privind spre soția lui. I-am spus deja asta.
— Șantaj! strigă Elena. Daria, tu auzi ce spune?
Daria ridică fața udă de lacrimi:
— Nu știu ce să fac, mamă. Vă iubesc pe amândoi. Dar Mihai are dreptate: ultimele luni au fost foarte grele.
— Deci și tu vrei să plec? Durerea din vocea Elenei era acum mai puternică decât mânia.
— Vreau să fim toți bine, spuse Daria încet. Iar acum nu e bine nimeni. Nici tu, nici Mihai, nici eu.
Se lăsă o tăcere grea. Elena își privi mai întâi fiica, apoi ginerele, ca și cum abia atunci îi vedea cu adevărat.
— Nu mi-am dat seama că am ajuns aici, spuse ea într-un târziu. Eu credeam că vă ajut.
— Vă apreciem grija, răspunse Mihai mai blând. Dar uneori grija trece o limită și începe să sufoce.
Elena își plecă ochii.
— După moartea tatălui tău mi-a fost frică să rămân singură, zise ea către Daria. M-a speriat liniștea, m-a speriat golul. De aceea m-am agățat de orice, am controlat tot, ca să simt că mai sunt necesară cuiva.
Daria își cuprinse mama în brațe.
— Te iubim, mamă. Și vei fi mereu importantă pentru noi. Dar poate Mihai are dreptate. Poate ne-ar fi mai bine dacă ai locui aproape, însă separat.
Elena tăcu mult timp, apoi oftă adânc.
— Poate că aveți dreptate. Mi-am permis prea multe. E greu să accepți că nu mai ești centrul vieții copilului tău.
— Veți rămâne mereu parte din viața noastră, spuse Mihai. Doar că avem nevoie să învățăm să ne respectăm limitele.
Și astfel, după o seară care aproape le-a rupt căsnicia, au început cu toții să reclădească ceva mai sănătos. Nu din amenințări, nu din vină, ci din granițe clare, încredere și respect. Abia atunci au înțeles că liniștea unei familii nu se păstrează prin control, ci prin iubirea care știe când să se apropie și când să lase loc de respirație.