Matei știa că îl aștepta o mustrare cumplită, și nu de la Costel Dobre, golanul de pe strada lor, ci chiar de la propria mamă.
Mergea spre casă fluierând, ca și cum n-ar fi avut nicio grijă, dar în stomac i se strânseseră toate mațele. De data asta o încurcase rău, fără scăpare.
Tanti Rodica, cea mai bună prietenă a mamei, îl văzuse cu o țigară. Ar fi putut să mintă, să spună că i-o pusese cineva în mână, dar nu mergea: tanti Rodica îl prinsese trăgând din ea ca din horn. Ce să-i zică acum mamei? Că un băiat i-a îndesat-o în gură și l-a obligat să fumeze?
Matei se prefăcuse că n-o observase pe tanti Rodica, iar ea, spre cinstea ei, nu țipase și nu-i dăduse nicio palmă. Doar îl privise lung, cu ochii aceia care știau deja tot, apoi își văzuse de drum. Dar Matei nu era prost. Era sigur că îl pârise. Mama îl aștepta, fără îndoială, cu lingura de lemn la îndemână. Dăduse deja de două ori ocol blocului când o zări pe bunica.
Aha. Artileria grea. Asta era lovitură joasă, chiar și pentru mama. În orice clipă, bunica avea să înceapă cu jelitul: cum crescuse ea, ca învățătoare respectată, jumătate din copiii județului, iar propriul nepot ajunsese de capul lui pe drumuri. Câtă rușine, cum bunicul se răsucea în mormânt și cum toți strămoșii dinaintea lui nu-și mai găseau liniștea.
Când era mic, partea asta îl îngrozise pe Matei. Își imagina pământul foșnind, morții întorcându-se de pe o parte pe alta dedesubt. Apoi, într-o zi, îi picase fisa. Data următoare când bunica pomenise de strămoșii neliniștiți, Matei zisese senin:
— Bine că se mai mișcă, bunico. Nu fac escare, ca tanti Stanca de la parter.
Bunica își dusese mâna la piept. Mama aproape se prăpădise de râs și uitase să-l altoiască. În schimb, bunica se răzbunase lovind-o pe ea cu un prosop de bucătărie.
Acum însă, bunica venea grăbită spre el, cu privirea fugind în toate părțile, de parcă ea fusese prinsă fumând.
— Ce cauți aici? De ce nu ești acasă? îl repezi ea.
— Eu… încă n-am ajuns.
— N-ai ajuns? Și pe unde ai umblat până acum?
— La școală, apoi la antrenament la fotbal, apoi… m-am plimbat.
— Așa, deci?
Gata, se gândi Matei. Acum îl punea să sufle, ca să-i miroasă respirația. Dar bunica îi apucă mâinile.
— Ce-i asta? Ai mâinile roșii! Unde-ți sunt mănușile?
— Le-am lăsat acasă.
— Acasă? Și maică-ta n-a văzut? Ridică pantalonul. Să-ți văd gleznele.
Îi trase cracul în sus și scoase un oftat speriat.
— Ce-i cu asta?
— Ce? se panică Matei.
— De ce ai gleznele vinete de frig? Unde-ți sunt izmenele groase? Și fularul?
Matei ardea de rușine. Mai rău, îl văzu pe Costel Dobre pândind din gang, cu șapca lui roșie sărind printre umbre. Minunat. Mulțumesc, bunico. Oare începuse să se țicnească? Fusese mereu ascuțită ca lama, dar acum…
— Bunico, cât fac cinci ori cinci?
— Douăzeci și cinci, răspunse ea, uluită.
— Care e pătratul ipotenuzei?
— Suma pătratelor celorlalte două laturi. Matei, n-ai făcut tema? Nici măcar nu te-a verificat? Asta nu accept! Uită-te în ce hal e copilul!
Stai. Bunica era de partea lui? Scăpase oare de predica mamei? Intrase într-o lume întoarsă pe dos?
— Bunico, pe ce parte am cicatricea de la apendicită?
— Tu n-ai fost operat de apendicită.
Perfect. Era sigur bunica lui.
Îl târî spre casă, bombănind printre dinți. Mama era în bucătărie, iar mirosul de friptură umplea apartamentul. Purta rochia cea bună, buclele prinse atent, cercei noi și… pantofi cu toc? De când purta mama tocuri în casă?
— Matei, dragule, îl îmbrățișă ea. Du-te să te speli, masa e aproape gata. Mamă, rămâi și tu?
— De ce umblă copilul ăsta pe străzi? Nu vrea să vină acasă, nu-i așa? Bravo, foarte frumos. Îți dai propriul sânge pentru… unde îi sunt mănușile? Izmenele? E ger afară! Dar ție nu-ți pasă.
— Mamă. Ajunge. Mănânci cu noi sau nu?
— Nu! Eu am terminat aici. Matei, fă-ți bagajul. Vii cu mine.
— Ce? Nu!
Numai gândul că avea să suporte cicăleala bunicii încă zece ani îl făcu să tremure.
— Rămâne aici, spuse mama apăsat.
— Aici? Ce mai înseamnă aici? Ai aruncat totul pe fereastră.
— Mamă, dacă nu te oprești, o să… o să fiu nevoită să…
— Să ce? Să-ți dai propria mamă afară?
— Da!
— Nerecunoscătoareo!
Mama nu o lăsă să continue. O apucă de braț, o împinse pe hol și trânti ușa. Bunica începu să țipe de pe palier că sună la poliție și că Matei trebuie predat imediat.
Mama îl trase pe Matei în sufragerie, unde stătea un bărbat necunoscut, încordat pe marginea fotoliului.
— Matei, n-are rost să mai mint. El este tatăl tău.
Dincolo de ușă, bunica se văicărea. Mama rămăsese împietrită. Bărbatul se ridică. Era înalt, slab, cu ochii lui Matei. Îi întinse o mână care tremura.
— Bună, fiule.
Matei se dădu înapoi, poticnindu-se.
— Dar… tu ai spus că e mort.
— Ana… Bărbatul, tatăl lui, părea sfâșiat.
— Nu eu am spus asta, Victor. Ea a spus. Mi-a zis că pentru el ar fi mai ușor să creadă că ai murit decât să știe că tu…
O bătaie puternică în ușă îi tăie vorba.
— Poliția! Deschideți!
— Ana, poate ar fi mai bine să plec.
— Nu. Nu ne mai ascundem. Matei, o să-ți explicăm tot, doar… să nu-ți fie frică.
Mama deschise ușa. Năvăliră bunica, un agent și doamna Marinescu de la vecini, care nu pierdea niciodată un scandal.
— Ce se întâmplă aici? Am primit sesizare pentru tulburarea liniștii.
— Nu se întâmplă nimic rău. Soțul meu s-a întors din nordul țării. Acesta este fiul lui.
— E pușcăriaș! E un evadat! Arestați-l! Matei, vino aici!
— Mamă, destul.
Agentul verifică actele tatălui.
— Fără cazier?
— Fără. Am muncit în nord de când am terminat școala.
— Îmi cer scuze, domnule.
— Arestați-l! El i-a distrus viața fiicei mele!
— Mamă, oprește-te.
Mama închise ușa.
Un tată. Unsprezece ani fără tată, și acum, dintr-odată, apăruse. Bunica îi spusese mereu că fusese un bețiv hoț, ucis într-o bătaie. Un secret rușinos al familiei.
Dar totul fusese minciună.
Mama îi ghici mișcarea, însă prea târziu. Matei își smulse haina din cuier și fugi.
A alergat până l-au ars plămânii, cu lacrimile amestecându-i-se în ochi. În cine mai putea să aibă încredere?
— Hei, puștiule, se auzi vocea lui Costel Dobre.
Matei îl ignoră.
— Stai, mă! Cine te urmărește?
Costel îl prinse de braț.
— Nimeni. Lasă-mă în pace.
— E un ger de crapă pietrele. O să răcești de mori. Eu am stat în spital anul trecut, cea mai bună mâncare din viața mea. Dar tu? Tu ești prea firav. Hai la mine, nu stau departe.
Matei ezită.
— Mama e plecată, e însoțitoare de tren. Sunt doar eu.
Garsoniera era ponosită, dar curată. În camera lui Costel atârnau afișe cu formații: Phoenix, Iris, Compact. O chitară era sprijinită de pat.
— Vrei un ceai?
Matei dădu din cap. Stomacul îi chiorăi.
— Ți-e foame? Îți fac niște fasole bătută pe pâine prăjită?
Costel găti fredonând. Matei nu mâncase niciodată ceva mai bun.
Mai târziu, cu ceaiul în față, Costel ciupi corzile chitarei.
— Cânți chiar bine, recunoscu Matei.
— Mersi. Asta e Phoenix. Asta e Compact. Legende.
Matei știa doar Iris. Costel îl acompanie în timp ce el cânta, râzând când greșea versurile.
— Ar fi bine să te duci acasă. Altfel scot ăștia poliția după tine.
Zâmbetul lui Matei se stinse.
Costel îl ascultă până la capăt, în timp ce Matei îi vărsă tot ce avea pe suflet.
— Nu fi prost. Un tată e lucru mare. Al meu a dispărut. Mama zice că e cosmonaut.
— Serios?
— Nu. Face mișto. Dar e tare mama. M-a crescut singură. Fără neamuri. Și tot s-a descurcat. Repară lucrurile, da? Și oamenii mari o dau în bară.
Matei îl îmbrățișă.
Costel avea dreptate.
L-au găsit. Mama, bunica și tata i-au explicat tot. Cum bunica nu-l voise niciodată pe tatăl lui. Cum îi scrisese, pretinzând că Ana se recăsătorise. Cum Victor o crezuse.
— De ce? o întrebă Matei pe bunica.
— Am vrut să vă fie bine amândurora.
— Și lui?
Bunica izbucni în plâns.
— Iartă-mă.
De ziua lui Matei, Costel a venit și el. I-a adus un afiș cu Iris, iar mama l-a lăsat să-l pună pe perete.
Matei i-a iertat pe toți.
„Prostii de oameni mari”, spusese Costel.
Bunica l-a luat pe Costel sub aripa ei. Îi dădea de mâncare și îl ajuta la matematică.
Ani mai târziu, ei încă se întâlnesc la mare, cântă la chitară și mănâncă fasole bătută pe pâine prăjită ca niște regi.
Iar tatăl? Matei îl iubește. Acum are frați și surori vitrege și se înțelege bine cu toți. Dar între el și Matei există ceva ce nu se poate rupe. O legătură pe care nicio minciună n-a reușit s-o atingă.