Exact în clipa aceea fragilă, apăsătoare, când slujba părea prinsă între rugăciune și tăcere, ușile bisericii s-au izbit brusc de pereți.
Tocurile au lovit marmura cu un ecou tăios — prea puternic, prea rece, prea străin de locul acela în care toți ceilalți abia îndrăzneau să respire.
M-am întors.
Ginerele meu, Radu Dumitrescu, intra râzând.
Nu pășea încet. Nu avea capul plecat. Nu încerca nici măcar să mimeze durerea. Mergea pe culoarul dintre bănci de parcă fusese invitat la o petrecere, nu la ultimul drum al femeii care îi fusese soție.
Purta un costum impecabil, croit parcă special ca să atragă priviri, iar părul îi era aranjat fără niciun fir rătăcit. De brațul lui se ținea o femeie tânără, într-o rochie roșie, prea strâmtă, prea vie, prea obraznică pentru locul acela. Zâmbetul ei sigur pe sine ardea lângă sicriu ca o insultă.
Aerul din biserică s-a schimbat pe loc. Șoaptele au început să alunece printre oameni. Cineva a oftat scurt, îngrozit. Până și preotul s-a oprit la jumătatea frazei.
Pe Radu nu l-a atins nimic.
— E jale cu traficul în centru, a aruncat el, de parcă întârziase la o cafea de duminică, nu la înmormântarea soției lui.
Femeia de lângă el privea în jur cu o curiozitate aproape veselă, ca și cum descoperise un loc nou, interesant, și nu un altar al durerii. Când a trecut pe lângă mine, și-a încetinit pașii și și-a înmuiat expresia într-o falsă compasiune.
Apoi s-a aplecat spre urechea mea și, cu o voce subțire, înghețată, a șoptit:
— Se pare că eu am câștigat.
Ceva s-a rupt în mine.
Aș fi vrut să țip. S-o apuc de braț și s-o smulg de lângă sicriul fiicei mele. Să-i oblig pe amândoi să simtă, măcar pentru o secundă, durerea prin care trecuse Ioana.
Dar nu m-am mișcat.
Mi-am încleștat dinții, mi-am fixat privirea pe sicriu și m-am forțat să trag aer în piept. Știam că, dacă aș fi deschis gura atunci, nimeni nu m-ar mai fi putut opri.
Cu doar câteva săptămâni înainte, fiica mea, Ioana Marinescu, venise la mine purtând bluză cu mâneci lungi, deși afară era arșiță de vară.
— Mi-e doar puțin frig, mamă, mi-a spus ea.
Eu m-am prefăcut că o cred.
În alte zile zâmbea prea larg, iar ochii îi luceau trădător, ca și cum plânsese cu puțin timp înainte și își ștersese lacrimile în grabă.
— Radu e doar stresat, repeta ea, de parcă dacă spunea asta destul de des, minciuna putea deveni adevăr.
— Vino acasă, o rugam eu. — La mine ești în siguranță.
— O să fie bine, mă convingea ea. — După ce se naște copilul, totul se va schimba.
Am vrut s-o cred.
Am vrut din toată inima.
În biserică, l-am văzut pe Radu trântindu-se în prima bancă de parcă tot locul îi aparținea. A trecut brațul pe după femeia în roșu și chiar a zâmbit scurt, aproape amuzat, în timp ce preotul vorbea despre iubire veșnică.
Mi s-a făcut rău.
Atunci l-am zărit, lângă culoarul lateral, pe avocatul Ioanei, Vlad Petrescu.
Îl cunoșteam foarte puțin. Era un om calm, rezervat, serios — genul de bărbat a cărui tăcere cântărea mai mult decât discursurile altora.
A făcut câțiva pași în față, ținând în mână un plic sigilat, cu o grijă care spunea că acel plic conta.
Și conta.
S-a apropiat, și-a dres glasul și a privit întâi spre sicriu, apoi spre noi.
— Înainte ca slujba să continue, a spus el ferm, am obligația să îndeplinesc o dispoziție juridică expresă a defunctei. Testamentul ei va fi citit… acum.
Un murmur neliniștit a trecut prin biserică.
Radu a scos un râs disprețuitor.
— Testament? Soția mea nu avea nimic, a spus el cu o siguranță murdară.
Vlad l-a privit fără furie, dar cu o liniște imposibil de clintit.
— Voi începe cu numele beneficiarului principal.
Apoi a rostit numele meu.
— Elena Marinescu, mama defunctei.
Pentru o clipă, genunchii aproape că mi-au cedat. M-am prins de spătarul băncii ca să nu cad.
Chiar și după moarte, fiica mea încă încerca să mă protejeze.
Radu s-a ridicat brusc.
— Nu se poate! E o greșeală aici!
Vlad a rupt sigiliul plicului fără să se tulbure și a continuat.
Ioana îmi lăsase mie totul — apartamentul, economiile, mașina, fiecare leu pe care îl câștigase prin munca ei.
Și nu era tot.
Cu câteva luni înainte să moară, deschisese un cont privat de investiții. În el se aflau destui bani ca să poată începe din nou. Destui bani ca să plece.
— E o absurditate! a strigat Radu. — Eu sunt soțul ei! Toate astea trebuie să-mi revină mie!
Vlad a ridicat palma, oprindu-l.
Parcă tot aerul fusese smuls din biserică.
Cineva a șoptit:
— Doamne Dumnezeule…
Altcuiva i s-a frânt plânsul.
— În plus, a continuat Vlad, toate despăgubirile din asigurări și orice eventuale compensații vor fi administrate de doamna Marinescu. Dacă dumneaei nu va putea îndeplini această responsabilitate, fondurile vor fi transferate către o organizație de sprijin pentru victimele violenței domestice.
Fața lui Radu s-a albit ca varul.
— E aranjat! a izbucnit el. — Cineva a forțat-o!
Atunci am vorbit pentru prima dată.
— Nu, am spus eu încet, dar limpede. — N-a forțat-o nimeni. I-a fost frică. Dar chiar și atunci a găsit puterea să facă ce trebuia.