Exact în clipa aceea fragilă, apăsătoare, când slujba părea suspendată undeva între cuvinte și tăcere, ușile bisericii s-au deschis brusc.
Sunetul ascuțit al tocurilor a tăiat marmura podelei ca un ecou rece — prea puternic, prea străin, prea lipsit de rușine pentru un asemenea loc.
M-am întors.
Ginerele meu, Andrei Neagu, a intrat râzând.
Nu încet. Nu cu respect. Nici măcar nu se chinuia să pară îndurerat. Înainta pe culoarul dintre bănci ca și cum venise la o petrecere, nu să-și ia rămas-bun de la femeia care fusese soția lui.
Purta un costum croit impecabil, iar părul îi era aranjat fără niciun fir rebel. La brațul lui stătea o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie roșie, sfidătoare, cu un zâmbet sigur pe ea, revoltător de nepotrivit lângă sicriu.
Aerul din biserică s-a schimbat într-o secundă. Șoapte înăbușite au început să curgă printre rânduri. Cineva a inspirat brusc, ca și cum ar fi primit o lovitură. Până și preotul s-a oprit în mijlocul frazei.
Pe Andrei nu l-a atins nimic.
— A fost groaznic traficul prin centru, a aruncat el, cu tonul unui om care întârziase la un prânz de duminică, nu la o înmormântare.
Femeia de lângă el privea în jur cu o curiozitate aproape obraznică, de parcă intrase într-un loc nou și interesant. Când a trecut pe lângă mine, și-a încetinit pasul, mimând o urmă de compasiune.
Dar nu mi-a oferit compasiune. S-a aplecat spre mine și mi-a șoptit cu o voce înghețată:
— Se pare că eu am câștigat.
Ceva s-a rupt în mine.
Aș fi vrut să țip. S-o apuc de braț, s-o trag departe de sicriu. Să-i fac pe amândoi să simtă, măcar pentru o clipă, durerea prin care trecuse fiica mea.
Dar nu m-am mișcat.
Mi-am încleștat doar dinții, mi-am fixat privirea pe sicriu și m-am obligat să respir, pentru că știam că, dacă aș fi deschis gura, nu m-aș mai fi putut opri.
Cu câteva săptămâni înainte, fiica mea, Elena Dumitrescu, venise la mine îmbrăcată cu mâneci lungi, în plină vară.
— Mi-e doar puțin frig, mamă, spusese ea.
M-am prefăcut că o cred.
În alte zile zâmbea prea larg, iar ochii o trădau, lucind în felul acela care spunea că plânsese cu puțin timp înainte și își ștersese lacrimile în grabă.
— Andrei e doar stresat, repeta ea, ca și cum, spunând asta de mai multe ori, ar fi putut transforma minciuna în adevăr.
— Vino acasă, o rugam eu. — La mine ești în siguranță.
— O să fie bine, mă convingea ea. — Când se va naște copilul, totul se va schimba.
Am vrut s-o cred.
Am vrut din tot sufletul.
Înapoi în biserică, l-am văzut pe Andrei trântindu-se pe prima bancă de parcă tot locul îi aparținea. Și-a trecut brațul în jurul femeii în roșu și chiar a chicotit încet când preotul a rostit cuvintele despre iubirea veșnică.
Mi s-a făcut greață.
Atunci l-am observat lângă culoarul lateral pe Radu Popa, avocatul Elenei.
Îl cunoșteam prea puțin. Era un bărbat calm, cumpătat, grav — genul de om a cărui tăcere cântărește mai mult decât multe discursuri.
A pășit în față, ținând în mână un plic sigilat, ca și cum acel gest conta cu adevărat.
Și conta.
S-a apropiat, apoi și-a dres vocea.
— Înainte ca slujba să continue, a spus el ferm, sunt obligat să îndeplinesc o dispoziție juridică expresă a defunctei. Testamentul ei va fi citit… acum.
Un freamăt neliniștit a trecut prin biserică.
Andrei a zâmbit disprețuitor.
— Testament? Soția mea nu avea nimic, a spus el, plin de siguranță.
Radu l-a privit fără furie, dar cu o certitudine care nu lăsa loc de îndoială.
— Voi începe cu numele moștenitorului principal.
Apoi mi-a rostit numele.
— Mariana Dumitrescu, mama defunctei.
Genunchii aproape mi s-au muiat. M-am prins de spătarul băncii ca să nu cad.
Chiar și după moarte, fiica mea continua să mă apere.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Nu se poate! E o greșeală aici!
Dar Radu a desfăcut plicul fără să clipească și a continuat.
Elena îmi lăsase totul — casa, economiile, mașina, fiecare leu pe care îl câștigase.
Și nu era tot.
Își deschisese un cont privat de investiții cu câteva luni înainte să moară. În el erau destui bani cât să-și poată începe viața din nou. Destui cât să plece.
— E absurd! a strigat Andrei. — Eu sunt soțul ei! Toate astea ar trebui să fie ale mele!
Radu a ridicat palma, oprindu-l.
Pentru o clipă, părea că tot aerul fusese smuls din biserică.
Cineva a șoptit:
— Doamne…
Altcuiva i-au dat lacrimile.
— În plus, a continuat Radu, toate sumele provenite din asigurări și orice eventuale despăgubiri vor fi administrate de doamna Dumitrescu. Dacă dânsa nu va putea îndeplini aceste obligații, fondurile vor fi transferate către o fundație care sprijină victimele violenței domestice.
Fața lui Andrei s-a făcut albă ca varul.
— Totul e aranjat! a izbucnit el. — A fost influențată!
Atunci am vorbit pentru prima dată.
— Nu, am spus eu liniștit, dar tare. — Nu a influențat-o nimeni. I-a fost frică. Dar chiar și așa, a găsit puterea să facă ce trebuia.
Femeia în roșu a făcut un pas înapoi, năucită.
— Eu nu am știut, a bâiguit ea, poticnindu-se. — El spunea că era instabilă… că exagera totul…
Nu i-a răspuns nimeni.