„Iertați-o pe vaca mea! Iar s-a îndopat!” Vocea lui Radu, de obicei caldă, sigură pe sine, a căzut peste masa festivă ca o palmă aspră, sfâșiind buna dispoziție în bucăți. Durerea acelei fraze a trecut prin toți cei prezenți, chiar dacă nimeni nu a îndrăznit s-o spună.
Elena a încremenit cu furculița în mână, transformată într-o statuie vie a rușinii și neîncrederii. Felia subțire de șuncă afumată, prinsă atent între dinții furculiței, nu a mai ajuns la farfuria de porțelan alb. A rămas suspendată, ca și cum timpul se oprise acolo, între gest și prăbușire. Ea, fragilă, delicată, parcă țesută din ceață de toamnă, stătea în fața bărbatului ei și simțea cum zeci de priviri se înfig în ea: unele mirate, altele pline de milă, altele jenate. Deodată, propriul trup i se păru străin, greu, nepotrivit, iar inima i se ridică în gât, tăindu-i respirația.
Mihai, cel mai bun prieten al lui Radu, se înecă aproape cu șampania scumpă. Bulele aurii trosniră ușor în pahar, ca și cum ar fi împărtășit indignarea lui mută. Soția lui, Ioana, așezată lângă el, își rotunji buzele într-un oval perfect de uimire, dar niciun sunet nu reuși să treacă prin nodul gros de stânjeneală care îi blocase glasul. La masa lungă, încărcată cu platouri de friptură, salate, cozonac și sarmale aburinde, se lăsă o tăcere apăsătoare, densă ca mierea rece, în care până și foșnetul unei gene părea o trădare.
„Radu, ce naiba spui?” Mihai fu primul care găsi curajul să rupă liniștea, deși vocea îi ieși răgușită și nesigură.
„Ce-am spus așa groaznic? Nu mai avem voie să spunem adevărul?” Radu se lăsă pe spate, cu o nepăsare teatrală, în scaunul greu, sculptat, mulțumit de efectul produs. Ochii îi alunecară peste invitați, căutând aprobarea lor. „Prostuța mea iar a mâncat cât pentru trei. Mi-e și jenă să mai ies cu ea în lume! Gătește de parcă am chemat tot blocul, nu câțiva prieteni.”
Elena stătea nemișcată, cu obrajii aprinși. Dar nu era roșeața rușinii. Era arsura umilinței care o mistuia pe dinăuntru. Lacrimile, amare și trădătoare, îi urcară în ochi, însă ea le împinse înapoi, așa cum învățase să facă de-a lungul celor trei ani de căsnicie. La început plânsese în pernă. Apoi în baie, cu robinetul deschis ca să nu se audă. Mai târziu, lacrimile pur și simplu se uscaseră. Ce rost aveau, dacă nu făceau decât să-i hrănească omului crud plăcerea?
„Hai, Radu, las-o…” murmură nesigur Călin, din capătul celălalt al mesei, încercând să salveze seara care se scufunda. „Elena e o femeie frumoasă, luminează casa.”
„Frumoasă?” Radu pufni, iar râsul lui sună fals, metalic, tăios. „Poate n-ai văzut-o fără toate trucurile astea de machiaj. Dimineața, când e simplă, palidă, ștearsă. Uneori mă trezesc, mă uit lângă mine și tresar: cine e aici? De unde a apărut arătarea asta?”
Cineva dintre invitați scăpă un chicot nervos, dar tăcu imediat sub privirea aspră a Ioanei. Ceilalți se prefăcură brusc foarte interesați de modelul farfuriilor. Și chiar atunci Elena se ridică. Încet, ca într-un vis greu, fiecare mișcare cerându-i o putere aproape dureroasă, ca și cum își smulgea din piept rămășițele propriei demnități.
„Mă duc până la baie,” șopti ea atât de încet, încât cuvintele abia ajunseră la ceilalți. Fără să privească pe nimeni, ieși din sufragerie, ducând cu ea puținul orgoliu pe care el nu apucase încă să i-l strivească.
„Uite, s-a supărat!” comentă Radu cu o îngăduință prefăcută, ridicând din umeri. „Nimic nou. Revine ea imediat, își umflă buzele ca o fetiță și o să tacă până dimineață. Femeile, dragii mei, trebuie ținute din scurt. Dacă le lași prea libere, se întind ca igrasia pe pereți.”
Mihai îl privea pe bărbatul alături de care trecuse cincisprezece ani, de la tinerețea fără griji până la viața matură, așezată, și nu-l mai recunoștea. Radu fusese mereu sufletul petrecerilor: carismatic, darnic, cu gluma la el, omul pe care toți îl voiau la masă. Când se însurase cu Elena, toți se bucuraseră pentru el. Ea era blândă ca o icoană pictată pe sticlă, cu ochi căprui mari, adânci, în care parcă se odihnea cerul; el era arătos, prosper, sigur pe pașii lui. Păreau o potrivire făcută chiar de destin.
Dar, cu timpul, ceva se fisurase în tăcere, aproape pe nesimțite, ca o crăpătură fină într-o oglindă veche. Mai întâi apăruseră „alinturile nevinovate”. În fața prietenilor, Radu începuse să-i spună soției „zăpăcita mea”, „împiedicata”, „nepriceputa”. Oamenii zâmbeau stânjeniți, punând totul pe seama unui umor conjugal ciudat. Apoi începuse iadul adevărat. Glumele se transformaseră în înțepături, iar înțepăturile în umilințe spuse pe față.
„Ia uitați-vă, purcelușa mea a terminat iar prăjitura!” strigase el într-un restaurant, când Elena ceruse timid desert.
„Scuzați-ne, prieteni, păpușa mea obosită nu știe să gătească, așa că o să îndurați ce-a ieșit!” spusese el odată, prezentând o cină la care Elena muncise toată ziua.
„Ce să-i ceri, sărăcuța? A terminat facultatea cu chiu, cu vai, și muncește pe doi bani!” spunea despre femeia care absolvise Literele cu note mari și era adorată de copiii pe care îi învăța.
Ioana îl atinse ușor pe Mihai cu cotul și șopti:
„Mihai, oprește-l. Nu se mai poate.”
Mihai se ridică încet.
„Ies puțin pe balcon. Am nevoie de aer.”
Nu o găsi pe Elena pe balcon, nici în hol, ci în baia luxoasă, îmbrăcată în marmură și oglinzi. Stătea aplecată peste chiuvetă, strângând marginea ei atât de tare, încât încheieturile degetelor i se albiseră. Plângea fără sunet, cu un plâns uscat, sfâșietor. Umerii îi tremurau mărunt. Rimelul i se scursese în dâre negre pe obraji, rujul i se întinsese. În clipa aceea chiar părea urâtă: frântă, neajutorată, mică. Exact așa cum voia Radu s-o vadă.
„Elena… ești bine?” întrebă Mihai încet, temându-se parcă să nu o sperie.
Ea tresări, se întoarse brusc și începu să-și șteargă lacrimile cu gesturi grăbite, murdărindu-și și mai rău fața.
„Da. Sunt bine. Mă spăl puțin și mă întorc. Nu-ți face griji.”
„Cât mai ai de gând să suporți?” Vocea lui Mihai tremura de milă și furie.
„Și unde să mă duc?” Ea ridică ochii spre el, plini de o deznădejde fără fund. „Nu am nimic, Mihai. Nimic. Apartamentul ăsta e al lui. Mașinile sunt ale lui. Până și bluza asta prostească e cadou de la el. Eu sunt învățătoare, salariul meu e o glumă. Ai mei sunt la țară, abia își duc traiul de pe o lună pe alta. Dacă mă întorc la ei, o fac pe mama de rușine în tot satul.”
„Rușinea nu e a ta! Nu tu ești vinovată!”
„Pentru ei ar fi,” șopti ea. „Au fost atât de mândri că m-am măritat cu un bărbat de la oraș, cu bani, cu casă. Și acum ce să le spun? Că soțul meu «de aur» mă face vacă în fața tuturor?”
„A fost mereu așa?” întrebă Mihai.
Elena clătină din cap, amar.
„Primul an a fost ca în povești. Flori, cadouri, vorbe frumoase. Mă purta pe palme. Apoi s-a schimbat ceva. Întâi era «nu faci ciorba cum trebuie», apoi «te îmbraci ca o femeie de la țară», apoi «nu pricepi nimic din lumea oamenilor serioși». Iar acum… acum nu-i mai pasă cine aude. Mă umilește oriunde. Și acasă…”
Se opri, strângându-și buzele.
„Și acasă ce?” întrebă Mihai cu blândețe.
„Nu mă lovește. E mai rău. Pur și simplu nu mă vede. Poate să nu-mi vorbească săptămâni întregi, să treacă pe lângă mine ca pe lângă o umbră. Apoi explodează din nimic: o cană pusă altfel, un prosop agățat greșit, o farfurie uitată pe masă. Îmi spune că nu valorez nimic, că mă ține lângă el doar din milă.”
„Elena, asta e o nebunie! Ești deșteaptă, frumoasă, bună…”
„Nici eu nu mai știu ce sunt,” îl întrerupse ea. „Mă uit în oglindă și nu mai văd decât cuvintele lui: proastă, grasă, urâtă. Poate că are dreptate.”
În aceeași clipă, din sufragerie izbucni râsul lui Radu:
„Vă dați seama, în pat stă ca un buștean, de parcă așteaptă să coboare Duhul Sfânt peste ea!”
Elena se făcu albă ca varul, ca și cum cineva ar fi turnat peste ea o găleată cu apă înghețată. Mihai își strânse pumnii.
„Gata. Îți iei haina. Plecăm de aici.”
„Unde?” întrebă ea, pierdută.
„Oriunde. La părinții tăi, la noi, la un hotel. Nu contează.”
„Nu mă va lăsa.”
„Nu mai este hotărârea lui.”
Când se întoarseră în sufragerie, Radu, deja amețit de băutură, povestea invitaților o altă întâmplare „amuzantă”:
„Ieri și-a căutat ochelarii o oră, iar ei erau pe capul ei!”
„Noi plecăm,” spuse Mihai hotărât.
„Cum adică plecați?” Radu se încruntă.
„O duc pe Elena.”
„Ea nu pleacă nicăieri!” urlă el. „Elena, stai jos!”
Ea făcu un pas mecanic spre masă, dintr-un reflex vechi de teamă și supunere, dar Mihai o prinse ușor de braț.
„Mergem.”
„Este soția mea!” Radu se ridică, cu fața schimonosită de furie.
„Soție, nu sclavă,” răspunse Mihai calm.
„Asta e treaba familiei mele, nu a ta! Elena, stai jos imediat!” Strigătul lui făcu lustra să vibreze.
Elena rămase în picioare, înțepenită de frică. Atunci Ioana se apropie și o cuprinse cu brațul pe după umeri.
„Hai. În noaptea asta dormi la noi.”
„Nu pleacă nicăieri!” răcni Radu.
„Ba plec,” spuse Elena încet, dar limpede. În ochii ei nu mai era spaima de dinainte.
„Plec de la tine, Radu.”
„Tu? Și unde o să te duci? Nu ai nimic!”
„Mă am pe mine. Și e destul.”
„Cui crezi că-i trebuie una ca tine, grasă, cu față de țărancă? Te-am suportat numai din milă!”
„Îți mulțumesc că ai spus-o cu voce tare,” răspunse ea, fără să ridice tonul.
Porni spre ieșire.
„Stai! Pentru niște glume faci asta?”
„Nu pentru glume. Pentru ani întregi de umilință. Și am obosit.”
„Dar eu te iubesc!”
„Nu. Iubești puterea pe care o ai asupra mea. Nu e același lucru.”
„Și ce-o să faci? Te întorci la vacile de la țară?”
„Da. Măcar ele mă vor respecta mai mult decât ai făcut-o tu.”
Își puse paltonul și începu să încheie nasturii unul câte unul, ca și cum fiecare nasture tăia o bucată din trecut.
„Elena, nu face prostii!” El o apucă de mânecă.
„Dă-mi drumul. Tu nu te schimbi. Adio.”
Ieși. Mihai și Ioana o urmară. Radu rămase în apartamentul care, cu câteva clipe înainte, fusese plin de râsete, pahare și oameni, iar acum părea gol ca o sală părăsită.
Încercă să-și salveze imaginea în fața invitaților.
„Se întoarce,” mormăi răgușit. „Așa sunt toate.”
Dar Elena nu s-a întors. Nici a doua zi. Nici după o lună.
El a sunat-o, a implorat-o, i-a trimis flori, a așteptat-o în fața școlii unde preda. Ea trecea pe lângă el de parcă ar fi trecut printr-o umbră. După trei luni, a depus actele de divorț. La început a locuit la Mihai și Ioana, apoi și-a închiriat o cameră mică, cu tavanul crăpat și cu o sobă veche care trosnea iarna. Dar era camera ei. Locul în care nimeni nu o numea vacă.
„Cum ești?” o întrebă Mihai după jumătate de an.
„Învăț să trăiesc din nou,” zâmbi ea. „Învăț să mă uit în oglindă fără să mai văd cuvintele lui pe fața mea. E greu, dar lupt. Și câștig.”
„Radu a întrebat de tine.”
„Nu-mi spune. Nu vreau să știu.”
„Se zice că s-a schimbat.”
„Poate. Dar și eu m-am schimbat. Și nu mă mai întorc.”
Zâmbi atunci cu adevărat: liniștit, curat, fără frică.
Radu rămase singur. Cu „umorul” lui care nu mai făcea pe nimeni să râdă. Cu încăpățânarea de a crede că umilirea poate fi o formă de dragoste. Abia atunci înțelese că femeia pe care o numise proastă avusese puterea unei leoaice. Și că nicio femeie nu trebuie să fie oglinda unui bărbat care nu vede în ea decât o umbră.
Iar Elena a reușit. La timp. A învățat să trăiască, să respire, să se iubească pe sine și să iubească viața. Și a dovedit că, uneori, chiar și din cioburile disprețului se poate construi o fericire întreagă.