„Iertați-o pe vaca mea! Iar s-a îndopat!” Vocea lui Radu, de obicei caldă, sigură pe sine, a căzut peste masa festivă ca o palmă aspră, sfâșiind buna dispoziție în bucăți. Durerea acelei fraze a trecut prin toți cei prezenți, chiar dacă nimeni nu a îndrăznit s-o spună.
Elena a încremenit cu furculița în mână, transformată într-o statuie vie a rușinii și neîncrederii. Felia subțire de șuncă afumată, prinsă atent între dinții furculiței, nu a mai ajuns la farfuria de porțelan alb. A rămas suspendată, ca și cum timpul se oprise acolo, între gest și prăbușire. Ea, fragilă, delicată, parcă țesută din ceață de toamnă, stătea în fața bărbatului ei și simțea cum zeci de priviri se înfig în ea: unele mirate, altele pline de milă, altele jenate. Deodată, propriul trup i se păru străin, greu, nepotrivit, iar inima i se ridică în gât, tăindu-i respirația.
Mihai, cel mai bun prieten al lui Radu, se înecă aproape cu șampania scumpă. Bulele aurii trosniră ușor în pahar, ca și cum ar fi împărtășit indignarea lui mută. Soția lui, Ioana, așezată lângă el, își rotunji buzele într-un oval perfect de uimire, dar niciun sunet nu reuși să treacă prin nodul gros de stânjeneală care îi blocase glasul. La masa lungă, încărcată cu platouri de friptură, salate, cozonac și sarmale aburinde, se lăsă o tăcere apăsătoare, densă ca mierea rece, în care până și foșnetul unei gene părea o trădare.
„Radu, ce naiba spui?” Mihai fu primul care găsi curajul să rupă liniștea, deși vocea îi ieși răgușită și nesigură.
„Ce-am spus așa groaznic? Nu mai avem voie să spunem adevărul?” Radu se lăsă pe spate, cu o nepăsare teatrală, în scaunul greu, sculptat, mulțumit de efectul produs. Ochii îi alunecară peste invitați, căutând aprobarea lor. „Prostuța mea iar a mâncat cât pentru trei. Mi-e și jenă să mai ies cu ea în lume! Gătește de parcă am chemat tot blocul, nu câțiva prieteni.”
Elena stătea nemișcată, cu obrajii aprinși. Dar nu era roșeața rușinii. Era arsura umilinței care o mistuia pe dinăuntru. Lacrimile, amare și trădătoare, îi urcară în ochi, însă ea le împinse înapoi, așa cum învățase să facă de-a lungul celor trei ani de căsnicie. La început plânsese în pernă. Apoi în baie, cu robinetul deschis ca să nu se audă. Mai târziu, lacrimile pur și simplu se uscaseră. Ce rost aveau, dacă nu făceau decât să-i hrănească omului crud plăcerea?
„Hai, Radu, las-o…” murmură nesigur Călin, din capătul celălalt al mesei, încercând să salveze seara care se scufunda. „Elena e o femeie frumoasă, luminează casa.”
„Frumoasă?” Radu pufni, iar râsul lui sună fals, metalic, tăios. „Poate n-ai văzut-o fără toate trucurile astea de machiaj. Dimineața, când e simplă, palidă, ștearsă. Uneori mă trezesc, mă uit lângă mine și tresar: cine e aici? De unde a apărut arătarea asta?”
Cineva dintre invitați scăpă un chicot nervos, dar tăcu imediat sub privirea aspră a Ioanei. Ceilalți se prefăcură brusc foarte interesați de modelul farfuriilor. Și chiar atunci Elena se ridică. Încet, ca într-un vis greu, fiecare mișcare cerându-i o putere aproape dureroasă, ca și cum își smulgea din piept rămășițele propriei demnități.
„Mă duc până la baie,” șopti ea atât de încet, încât cuvintele abia ajunseră la ceilalți. Fără să privească pe nimeni, ieși din sufragerie, ducând cu ea puținul orgoliu pe care el nu apucase încă să i-l strivească.
„Uite, s-a supărat!” comentă Radu cu o îngăduință prefăcută, ridicând din umeri. „Nimic nou. Revine ea imediat, își umflă buzele ca o fetiță și o să tacă până dimineață. Femeile, dragii mei, trebuie ținute din scurt. Dacă le lași prea libere, se întind ca igrasia pe pereți.”
Mihai îl privea pe bărbatul alături de care trecuse cincisprezece ani, de la tinerețea fără griji până la viața matură, așezată, și nu-l mai recunoștea. Radu fusese mereu sufletul petrecerilor: carismatic, darnic, cu gluma la el, omul pe care toți îl voiau la masă. Când se însurase cu Elena, toți se bucuraseră pentru el. Ea era blândă ca o icoană pictată pe sticlă, cu ochi căprui mari, adânci, în care parcă se odihnea cerul; el era arătos, prosper, sigur pe pașii lui. Păreau o potrivire făcută chiar de destin.
Dar, cu timpul, ceva se fisurase în tăcere, aproape pe nesimțite, ca o crăpătură fină într-o oglindă veche. Mai întâi apăruseră „alinturile nevinovate”. În fața prietenilor, Radu începuse să-i spună soției „zăpăcita mea”, „împiedicata”, „nepriceputa”. Oamenii zâmbeau stânjeniți, punând totul pe seama unui umor conjugal ciudat. Apoi începuse iadul adevărat. Glumele se transformaseră în înțepături, iar înțepăturile în umilințe spuse pe față.
„Ia uitați-vă, purcelușa mea a terminat iar prăjitura!” strigase el într-un restaurant, când Elena ceruse timid desert.
„Scuzați-ne, prieteni, păpușa mea obosită nu știe să gătească, așa că o să îndurați ce-a ieșit!” spusese el odată, prezentând o cină la care Elena muncise toată ziua.
„Ce să-i ceri, sărăcuța? A terminat facultatea cu chiu, cu vai, și muncește pe doi bani!” spunea despre femeia care absolvise Literele cu note mari și era adorată de copiii pe care îi învăța.