— De ce te-ai agitat atât ieri? În frigider e mâncare din belșug, nu vei muri de foame, — a spus cu un zâmbet ușor ironică fratele soțului ei, deși o umbră de iritare i-a trecut prin ochi.
A doua zi, aproape de prânz, Valentina stătea la aragaz, pregătindu-și o supă ușoară. Plănuia să petreacă ziua liniștită, fără conversații inutile, dar sunetul soneriei a spulberat această liniște.
La început a crezut că e vecina care cere sare sau curierul, dar când a privit prin vizor, a văzut un chip cunoscut. Adrian.
Stătea acolo cu zâmbetul său îndrăzneț, ținând în mâini un recipient de plastic gol.
Valentina a deschis ușa, dar a rămas pe prag, fără să-l invite în casă.
— Oh, salut! — a spus el nepăsător, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Treceam pe aici și m-am gândit că poate ai o dispoziție bună, poate ne dai ceva pentru copii? Gătești atât de bine… Poate a rămas puțină carne?
Ea nu a răspuns imediat. Doar îl privea, sprijinindu-se de ușă.
— Ce, criză de generozitate? — a continuat el, strâmbând buzele. — Sau zgârcită?
— Știi, Adrian, — a rostit în cele din urmă Valentina — nu ți-a ajuns cina de ieri? Sau nu-ți e rușine să te ascunzi de copii? Eu nu sunt Sergiu, nu mă las păcălită de milă!
— Hai, măcar ai mâncare cât cuprinde, bani cât să nu-ți lipsească, — a repetat el aproape cuvintele ei, „nu vei suferi de foame”.
Această frază a înfuriat-o pe Valentina. Nu mai voia să tacă.
— Te înșeli. O să sufăr. Dar nu din cauza mâncării, ci pentru că permit unor oameni ca tine să creadă că casa mea e cantina lor personală.
Zâmbetul i-a dispărut de pe față.
— Ce, te-ai supărat? — a încercat el să glumească, dar vocea i s-a încordat.
— Nu, Adrian. Pur și simplu nu mai sunt comodă, — a spus ea și a închis ușa direct în nasul lui.
Sergiu, auzind zgomotul ușii, a ieșit din cameră.
— Cine era?
— Fratele tău, — a răspuns ea calm. — A venit după completări.
Sergiu și-a încruntat sprâncenele.
— Și ce i-ai spus?
— Că nu mai avem mâncare pentru el.
A tăcut mult timp, apoi s-a așezat la masă și și-a trecut mâinile prin față.
— Valentina, înțelegi că acum se va supăra?
— Să se supere. Mai bine să fie supărat decât să mă simt menajeră în propria casă. Explică-i asta fratelui tău clar.
În acel moment, Valentina a realizat că nu se mai teme nici de Adrian, nici de nemulțumirea soțului. De acum înainte, regulile casei erau ale ei. Punct.
Dimineața a venit cu aroma cafelei și sunetul lingurii în ceașcă. Sergiu era deja în bucătărie. Stătea la masă, uitându-se în telefon, și, văzând-o, a făcut semn că totul e în regulă. Valentina l-a salutat scurt și și-a turnat ceaiul în tăcere.
În mintea ei se derulau evenimentele serii trecute. Fiecare frază, fiecare privire, ca într-un replay. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult era convinsă: conversația începută trebuie continuată. Fără întârziere.
— Ai sunat lui Adrian? I-ai explicat tot? — a întrebat ea privind spre ceainic.
— Da, după o pauză. I-am spus că e în regulă, să nu-și facă griji.
Valentina a ridicat privirea.
— În regulă? Așa numești tu asta?
Sergiu s-a lăsat pe spătarul scaunului și a oftat.
— Valentina, pur și simplu nu vreau certuri. E familia. A luat el carne, și ce dacă? E clar că le e greu.
— Eu văd doar un singur lucru, — a tăiat ea brusc — că lor le e comod să vină și să ia, iar ție îți e comod să faci că așa e normal.
Sergiu a tăcut. Se vedea că nu se aștepta la o asemenea fermitate.
Valentina s-a ridicat, s-a apropiat de chiuvetă și a pus ceasca jos.
— De astăzi, — a spus ea calm dar hotărât, — în casa noastră sunt alte reguli. Vrei să ajuți, ajută. Dar nu pe banii mei și fără să mă umilești.
Sergiu a privit-o câteva secunde, apoi și-a coborât privirea spre telefon. Părea că era pe punctul de a spune ceva, dar a ridicat doar umerii.
În acea dimineață, Valentina se simțea diferit. Pentru prima dată după mult timp, simțea nu doar supărare, ci și încredere. Nu mai avea de gând să cedeze așteptărilor altora și să suporte pentru liniștea altora.
A luat geanta și cheile.
— Am ieșit, — a spus pe fugă.
— Dar cina? — a întrebat el.
— Te descurci, frigiderul e plin, — a răspuns ea și a închis ușa.
Afara era răcoare, vântul ușor îi juca prin păr. Mergea pe stradă simțindu-se că a făcut primul pas spre schimbare. Poate va durea. Poate Sergiu se va împotrivi. Dar știa un singur lucru: nu mai era cale de întoarcere în locul unde opiniile ei puteau fi ignorate.
În adâncul sufletului, Valentina simțea că urmează discuții, decizii, poate chiar alegeri care le vor schimba viața. Dar acum, plimbându-se prin orașul dimineții, se simțea mai puternică ca niciodată.
A decis să intre într-un magazin și să-și cumpere ceva pentru ea. Nu pentru casă, nu „pentru toți”, ci pentru ea însăși. Alegând o geantă nouă, a realizat că demult nu-și mai permitea astfel de mici bucurii. Tot timpul îi era ocupat de grijă pentru casă, soț și familia lui.
La casă, geanta ei a vibrat. Pe ecran apărea numele Sergiu.
— Da? — a răspuns ea, încercând să-și păstreze vocea calmă.