– Nu ești parte din familia noastră
– Nu ești parte din familia noastră, spuse doamna Petrescu în timp ce muta bucățile de carne de pe farfuria Anei înapoi în oală.
Ana rămase nemișcată lângă aragaz, ținând farfuria strâns. Sosul de gulaș abia preparat încă rămăsese pe marginile vasului. Bucățile de carne dispăreau rând pe rând în oală, ca și cum socră-sa le număra cu grijă, unul câte unul.
– Scuzați? întrebă Ana, necrezându-și propriile urechi.
– Ce nu înțelegi aici? Doamna Petrescu își șterse mâinile de șorț și se întoarse spre noră. Nu te-am primit în familie. Tu singură te-ai apropiat de noi.
Tăcerea din bucătărie era atât de profundă încât se auzea cum fierbe supa pe aragaz. Ana puse farfuria pe masă și își dădu o șuviță de păr de pe frunte. Mâinile îi tremurau.
– Doamnă Petrescu, nu înțeleg. Noi, eu și Adrian, suntem căsătoriți de cinci ani! Avem o fiică…
– Și ce dacă? o întrerupse socră-sa. Liza este sângele nostru, asta da. Dar tu vei rămâne mereu străină.
Ușa bucătăriei se deschise și Adrian intră. Părul îi era ciufulit, cămașa desfăcută, se vedea că adormise pe canapea după muncă.
– Ce se întâmplă aici? întrebă, privindu-și soția și mama. De ce țipați?
– Nu țipăm, răspunse calm doamna Petrescu. Pur și simplu discutăm. Îi explic soției tale cum să se comporte în casa noastră.
Adrian se încruntă și privi spre Ana. Ea stătea palidă, cu buzele strânse.
– Mamă, ce ai spus?
– Adevărul. Că nu toți primesc carne. Familia e mare, porțiile puține.
Un nod i se urcă în gât Anei. Atât. Cinci ani crezuse că este parte din familie. Cinci ani încercase să o mulțumească pe socră-sa, răbdase micile ei răutăți, sperând că relațiile se vor îmbunătăți.
– Adrian, mă duc acasă, spuse ea încet, către soțul ei. La mama.
– Ce acasă? se răsti doamna Petrescu. Casa ta e aici acum. Sau crezi că poți veni și pleca cum vrei?
– Mamă, ajunge, păși Adrian spre Ana. Ce s-a întâmplat?
Ana nu răspunse. Cum să-i explice soțului că mama lui tocmai i-a transmis că aici nu e nimeni pentru ea? Că până și o farfurie de gulaș e prea mult pentru ea?
– Voi lua pe Liza, spuse ea în loc de răspuns. Și o voi duce la mama mea pentru weekend.
– La ce bun? se agită socră-sa. Bunica e lângă noi, de ce să o iei pe copil?
– Bunica consideră că mama ei nu e familie, răspunse Ana încet. Poate că și pentru nepoțică există un loc mai potrivit.
Se întoarse și ieși din bucătărie. Adrian îi prinse mâna.
– Ana, stai! Explică-mi exact ce s-a întâmplat.
Ana se întoarse. Soțul o privea cu neînțelegere, iar doamna Petrescu stătea la aragaz, prefăcându-se că amestecă supa.
– Întreabă-mă pe mine, spuse Ana. Eu îți voi spune mai bine.
În camera copiilor, Liza de trei ani se juca cu păpușile. Văzând-o pe mama, fetița alergă veselă spre ea.
– Mami! Uite, o hrănesc pe Katia!
– Bravo, draga mea, spuse Ana ghemuită lângă ea și o strânse în brațe. Vrei să mănânci?
– Da! A spus bunica că azi va fi gulaș.
– Va fi, scumpa mea. Dar noi mergem să mâncăm la bunica Gala.
– La mama ta? se bucură Liza. Ura! Și tata va veni?
– Nu, tata rămâne acasă.
Ana începu să adune lucrurile copilului în geantă: rochițe, colanți, jucării – tot ce avea nevoie pentru câteva zile. În timp ce împacheta hainele, Adrian intră în cameră.
– Ana, ce fel de copilărie e asta? Din cauza unei prostii pleci?
– Copilărie? Ana se ridică și îl privi pe soț. Mama ta mi-a spus că nu sunt parte din familie! Mi-a luat mâncarea! Este o prostie?
– Ei, câte prostii poate spune mama! Știi cum e, e impulsivă. Mâine va uita.
– Dar eu nu voi uita, Adrian! Nu e prima dată.
– Lasă, e doar obosită. Probleme la muncă, s-a descărcat pe tine.
Ana râse, dar râsul era amar.
– Obosită ea. Cinci ani de oboseală?! Și totul se răsfrânge asupra mea.
– Atunci nu-i da atenție!
– Să nu-i dau atenție că mă numește străină în propria mea casă? Adrian, tu chiar asculți ce spui?
Adrian se plimbă prin cameră, frecându-și ceafa. Gestul era familiar, îl făcea mereu când nu știa ce să spună.
– Ana, unde ai de gând să mergi? Suntem familie. Avem copil.
– Exact de aceea plec, spuse ea. Nu vreau ca Liza să audă cum îi umilesc mama pe cei dragi!
– Cine te umilește? Mama și-a spus părerea.
– Părerea ei? Ana încetă să mai împacheteze și se uită la soț. Adrian, mi-a luat mâncarea! Mi-a spus că sunt străină! Asta e părerea?
– Poate că a spus prea aspru. Dar știi bine, ea și-a crescut singură familia. Tata a plecat devreme, ea ne-a crescut pe mine și pe fratele meu. S-a obișnuit să controleze totul.
– Și ce, acum trebuie să suport controlul ei toată viața?
Adrian se așeză pe marginea patului și îi prinse mâinile.
– Ana, hai să nu ne certăm. Voi vorbi eu cu mama, să înțeleagă.
– Ce vei explica? Că și eu sunt om? Că am sentimente?
– Da. Să nu mai fie aspră.
Ana dădu din cap.
– Adrian, nu e vorba de asprime. E vorba că mama ta nu mă primește! Și tu știi asta.
– Cinci ani nu sunt suficienți?! Cât să mai aștept?
Din bucătărie se auzi vocea doamnei Petrescu:
– Adrian! Vino la cină! Totul se va răci!
Adrian se ridică.
– Hai să mâncăm normal. Apoi vorbim.
– Nu, mulțumesc. Nu mai am poftă.
Soțul rămase câteva clipe, apoi plecă. Ana auzea cum vorbește cu mama lui în bucătărie, dar nu putea desluși cuvintele. Vocile urcau și coborau.
Scoase telefonul și formă numărul mamei.
– Mamă? Sunt eu. Putem veni câteva zile la tine?
– Desigur, draga mea. Ce s-a întâmplat?
– Îți voi povesti mai târziu. Plecăm acum.
– Bine. Am făcut borș, suficient pentru toți.
Ana zâmbi involuntar. Adună pe Liza, o sărută pe vârful părului, îi puse geaca și ieșiră din apartament. Ușa se închise ușor în urma lor, iar cheia rămase în cuier. În mașină, Ana porni motorul, privi în oglindă: lumina singuratică din bucătărie se stinse. Apoi plecă și nu se mai uită înapoi.
– Nu ești parte din familia noastră, spuse doamna Petrescu mutând iar carnea pe farfuria Anei în oală.