Ioana s-a prăbușit fără suflare în mijlocul nunții, iar încă din acea zi a fost transportată la morgă. Totuși, tânăra asistentă a observat ceva tulburător: chipul miresei nu semăna deloc cu al unui mort, iar de sub rochia de dantelă părea că pulsează viață.
Ceea ce s-a întâmplat ulterior a înspăimântat pe toată lumea 😯
Dimineața, o ambulanță a ajuns în fața clădirii. Sirena s-a stins brusc, iar imediat după, pe curtea morgii au intrat mașini decorate cu panglici albe și flori. La intrarea în morgă stătea întregul alai de nuntă. Oamenii, îmbrăcați festiv, priveau înainte fără speranță — unii plângeau, alții rămăseseră cu privirea pierdută.
Mireasa a fost adusă pe targă. Purta o rochie de dantelă, părul era aranjat impecabil, iar buchetul stătea încă pe piept. Alături mergea logodnicul ei, Adrian. Nu țipa, nu izbucnea în plâns. O privea ca și cum nu și-ar fi putut accepta situația, ca și cum totul ar fi fost o greșeală cumplită.
Maria privea de pe coridor. Lucra la morgă de puțin timp. La început îi era teamă de toate — nopțile i se umpleau de vise cu coridoare interminabile, uși metalice și pereți reci. Odinioară, un doctor senior, Dr. Popescu, îi spusese:
— Nu de morți trebuie să-ți fie frică. Mai periculoși sunt cei care umblă printre oameni și zâmbesc.
De atunci, a început să privească cadavrele mai calm. Cei decedați nu mai puteau face rău nimănui.
Când familia a fost condusă afară, corpul a rămas în compartiment. Doctorul a trecut repede prin documente și a spus doar:
— Autopsia va fi mâine. Astăzi îți închei tura și nu sta mai mult decât trebuie aici.
— Și cauza morții a fost confirmată? — a întrebat Maria.
Nu a răspuns. Pur și simplu a plecat. În încăpere s-a lăsat tăcerea.
A rămas singură. S-a apropiat de masă. Ioana părea prea liniștită. Pielea ei nu avea nuanța unui mort. Buzele nu erau albăstrui, iar obrajii erau ușor rozalii, ca și cum circula căldură prin ei.
Maria și-a încruntat sprâncenele. În morgă era întotdeauna frig. Cadavrele se răceau rapid.
A atins mâna fetei și imediat și-a retras degetele. Pielea era caldă.
A încercat din nou — mai atentă, parcă temându-se de propria greșeală. Sub degetele ei a simțit moliciunea unui corp viu. Pentru o fracțiune de secundă i s-a părut chiar că pieptul se mișcă ușor.
— E imposibil… — a șoptit.
A lipit urechea de pieptul miresei. În tăcerea morții morgii, s-a auzit un sunet slab, abia perceptibil.
Inima.
Maria a sărit înapoi și și-a acoperit gura cu mâna. Dacă avea dreptate, această fată fusese îngropată de vie.
Nu a ezitat nicio clipă. A ieșit în coridor și a alergat aproape către biroul Dr. Popescu.
— Repede, vă rog. Ea trăiește. Trebuie să vedeți asta.
Doctorul și-a ridicat privirea de peste hârtii cu o ușoară iritare.
— Cine trăiește?
— Mireasa. Corpul ei e cald și inima bate. Am auzit-o.
A oftat adânc, a pus pixul deoparte și, cu reticență, s-a ridicat.
— Hai să mergem. Dar dacă iarăși ți se pare ceva, vei scrie un raport despre starea ta.
Au intrat în compartiment. Fata zăcea exact la fel — nemișcată, cu ochii închiși.
Doctorul s-a apropiat de masă, și-a pus mănușile și a început examinarea. A atins gâtul, a verificat pupilele, a aplicat stetoscopul.
Maria nu își lua ochii de la fața lui.
— Și? — a întrebat încet.
S-a ridicat în picioare.
— Corpul poate păstra căldura primele ore. Nu e nimic neobișnuit. Ce ai luat drept puls ar fi putut fi doar un spasm muscular. După anumite intoxicații, apar reacții post-mortem.
— Dar am auzit inima.
— Ți s-a părut. Am verificat-o deja la primire. Nu există activitate cardiacă.
Și-a scos mănușile și le-a aruncat în recipient.
— Nu te agita. Asta e meseria. Te vei obișnui.
A plecat. Maria a rămas singură.
S-a apropiat din nou de masă. Fata arăta prea vie.
După câteva minute, i s-a părut că degetele Ioanei s-au mișcat ușor.
Maria s-a aplecat brusc peste ea.
— Dacă mă auzi, dă-mi un semn — a șoptit.
Nicio reacție.
A rămas așa câteva momente, încercând să se convingă că doctorul are dreptate. Că totul i s-a părut.
Dar undeva în adâncul ei simțea ceva complet diferit.
În acea noapte nu s-a întors imediat acasă. A intrat din nou în compartiment și a verificat corpul încă o dată — pielea rămânea caldă mult mai mult decât ar fi trebuit.
Atunci a luat o decizie.
Într-un colț al încăperii a instalat o mică cameră, îndreptată direct spre masă. Nu a spus nimic nimănui.
A doua zi dimineața a venit mai devreme decât toți ceilalți. S-a închis în depozit și a pornit înregistrarea.
Și apoi a văzut mișcare. Ioana a tras brusc aer în piept, ca cineva care se ridică din apă. Degetele i s-au strâns, pleoapele s-au ridicat încet.
Maria a rămas nemișcată în fața ecranului. Câteva minute mai târziu, Dr. Popescu a intrat în încăpere. Nu era singur — cu el venise Adrian.
Pe înregistrare se auzea clar cum doctorul spunea:
— Totul este în regulă. Doza a fost calculată perfect. Oficial a fost moarte clinică. Documentele sunt gata.
Adrian s-a uitat nervos peste umăr.
— Mai repede. Nimeni nu trebuie să ne vadă.
L-au ajutat pe Ioana să stea jos, apoi să se ridice. Era slăbită, dar conștientă. Au scos-o pe ieșirea de serviciu. Maria a rămas nemișcată, fără să clipească.
În acel moment, totul a devenit clar.
Nu a fost nicio intoxicație accidentală. Mireasa fusese pusă într-o comă profundă farmacologică. Pulsul i s-a redus aproape la zero. La o examinare superficială, părea moartă.
De ce?
Câteva zile înainte de nuntă, Ioana fusese asigurată cu o poliță generoasă. Dacă ar fi murit, banii ar fi revenit soțului.
Planul avea două scopuri: obținerea despăgubirii și trecerea proprietății. Apoi „corpului” i s-ar fi făcut crematoria fără investigații suplimentare.
Din înregistrare reieșea că însăși Ioana știa totul. Fusese de acord să dispară pentru a începe o viață nouă în străinătate și să se elibereze de presiunea familiei.
Singurul lucru pe care nu l-au prevăzut a fost asistenta, care nu a crezut cuvintele: „ți s-a părut”.
Maria a păstrat copia înregistrării.
Și de această dată, când a intrat în biroul doctorului, nu a fost singură.