În martie, Râmnicu Vâlcea mirosea a zăpadă topită și a pereți umezi, iar aerul purta o neliniște subtilă, ca și cum orașul ar fi simțit primejdia. Alexandru Victor, fost căpitan de poliție, stătea într-un fotoliu vechi lângă fereastră, privind cum seara șterge încet culorile curții, lăsând umbre palide peste tot. Avea șaizeci și nouă de ani. Corpul îi păstra amintirea anilor trecuți: răni, ture de noapte, ambuscade, kilometri parcurși pe străzile orașului. Dar acum nu genunchiul rănit îl durea, ci sufletul. Niciun medicament pentru tensiune nu putea alina durerea asta.
S-a născut în 1957, într-o familie de călători feroviari. Copilăria i-a fost acompaniată de zgomotul vagoanelor la gara Râmnicu Vâlcea-2. Tatăl, cu miros de motorină și muncă, i-a insuflat ideea că haosul nu există dacă știi să observi ordinea: fiecare obiect are locul său, fiecare fapt are motivație. În 1975, în timp ce alții visau la blugi și chitare, Alexandru a ales uniforma școlii de poliție, crezând în lege fără îndoială.
În 1985, viața lui s-a schimbat complet. În mijlocul unui festival urban, cu muzică și lumini, a văzut-o pe Simona. Profesoară de limba română, cu o carte de poezii în geantă și privirea clară, părea desprinsă dintr-o lume luminoasă. Alexandru, deja un operativ dur, abia a găsit cuvintele pentru a o invita la dans. Un an mai târziu s-au căsătorit. Au urmat decenii împreună: doi copii, lipsuri, ani tulburi, boli, serviciu și răbdarea ei. Simona a devenit pentru el refugiul, sprijinul și adevărul lui.
Însă ceva s-a schimbat în casă, iar Alexandru a simțit-o dincolo de cuvinte.
Primul semn a fost mirosul. În ani de serviciu, simțul său olfactiv detecta detalii invizibile altora. În apartament apărea frecvent un parfum străin: masculin, lemnos, cu note de tutun și santal. Simona minimaliza: cineva s-a parfumat la școală, pe autobuz sau un fular absorbit de mirosul străzii.
Apoi au apărut paharele. Alexandru nu mai consuma alcool după infarct, iar Simona nu era atrasă de vin. Totuși, de două ori într-o săptămână, a observat în mașina de spălat pahare delicate, cu urme rozalii pe fund. Nu era vorba de vin de casă, ci de unul bun, sec.
— Simona, a trecut cineva pe aici? — a întrebat el, calm.
— Nu, de unde ți-a venit ideea? — a răspuns ea fără să-l privească. — La școală nervii, asta-i tot.
Mințea. Alexandru știa; după ani de observație, gestul subtil al umărului drept i-a trădat falsitatea.
Dar ce l-a neliniștit cel mai mult nu erau mirosurile sau paharele, ci ritmul. Simona întârzia miercurea și vinerea, zicea că stă la cabinetul metodic, verifică caiete, se pregătește pentru ore. În aceste zile se simțea parfumul străin și mobilarea părea schimbată, cu urme ascunse.
Vecina, doamna Vasilica, l-a alertat:
— Alex, un bărbat cu mașină neagră vine des. Mare, scump, exact când tu nu ești.
Un fior i-a trecut spatele. O mașină neagră, luxoasă, în curtea lor liniștită, părea la fel de nelalocul ei ca un foc în biserică.
A doua zi, Alexandru și-a analizat observațiile, ca la serviciu. Nu putea întreba direct. A trebuit să-și facă, mental, un dosar despre cel mai apropiat om.
„Obiect de urmărire: Simona Victor. Soție. Căsătorie de 33 de ani. Semne: voce calmă, mâini obosite, obișnuința de a prelua tot. Posibilă trădare?”
Vineri a spus că merge la piață, apoi la garaj. Simona a dat din cap, fără întrebări. Dar el s-a urcat pe palierul dintre etaje, de unde putea vedea intrarea fără să fie observat.
Nu a așteptat mult.
În curte a intrat un SUV negru, scump, cu geamuri fumurii. Un bărbat înalt, de peste cincizeci de ani, în palton elegant, pășea sigur și calm. Fața îi părea vag cunoscută. Undeva, în dosarele vechi și amintirile șterse, Alexandru îl mai văzuse.
Liftul urca.
Alexandru a așteptat câteva minute, gândurile negre se învârteau. Amintiri cu primii ani, cu fiul lor, cu lacrimile Simonei la spital, când el abia supraviețuise unei răni. Era totul real sau se prăbușea acum?
A deschis ușa apartamentului cu cheia. În hol mirosea bărbatul — cel ce-l urmărise luni. Dar lângă el era și mirosul de prăjitură caldă. Simona făcea cozonacii lui preferați cu vișine. Aroma aceasta familiară lovi mai tare decât orice dovadă.
A pășit în tăcere.
La masă stătea Simona. În față — bărbatul. Pe masă: farfurii, o sticlă de vin, două pahare, documente. Ea vorbea cu el, dar, văzându-l pe soț, s-a oprit.
— Alex… — a spus doar.
Bărbatul s-a ridicat.
Atunci Alexandru l-a recunoscut complet.
Grigore Culeșov.
În anii ’80, lucrau împreună. Culeșov a fost închis pe nedrept și apoi dispărut. Acum stătea drept, palid și slăbit, dar demn.
— Ai intrat fără zgomot, Alex — zâmbi Grigore cu un zâmbet strâmb. — Te-am auzit la scară.
Simona a pus tacâmul pe masă.
— Stai jos, — i-a spus. — Ascultă întâi, apoi judecă.
— Vreau explicații acum — a cerut Alexandru. — Cine e și ce se întâmplă?
Grigore s-a așezat greu. Alexandru a observat mâna stângă ținută ciudat, cu bandaj sub palton.
— Căutai amant? — a oftat Grigore. — L-ai găsit pe mine. Simona nu te înșală. De luni de zile mă scoate din pragul morții. Schimbă cearceafurile pentru că le pătez cu sânge de două ori pe săptămână. Nu putem chema medici. Oamenii care mă urmăresc nu vor să trăiesc până la interogatoriu.
Alexandru a privit tăcut spre ea.
Pe masă nu erau scrisori de dragoste, ci rețete, pachete de medicamente și documente sterile.
— Spuneai că stai la școală — a murmurat el.
— Ce trebuia să spun? — răspunse ea ferm. — Că duc un om rănit la chirurgi clandestini? Că îl ascund acasă? Că cheltui tot ce am pentru medicamente? Tu nu ai fi putut sta indiferent. Ai fi mers pe lege. Iar Grigore ar fi murit.
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
— Și încă ceva. În 1991, când te-au prins și ținut în subsol, doar Grigore a știut unde ești. El m-a ghidat către oamenii potriviți. Mulțumită lui te-am salvat. A interzis să-ți spun. Spunea că trebuie să rămâi fără datorii față de întuneric.
Alexandru s-a așezat încet. Tot ce suspectase, tot ce decisese aproape, s-a spulberat.
— Cine te-a rănit? — a întrebat.
— Vechi caz. M-am implicat într-o crimă comandată care a fost mușamalizată. Cei implicați încă au bani și relații. Când au aflat că voi depune mărturie, au încercat să mă elimine. Am scăpat ca prin minune. Am sunat-o pe Simona — nu știu de ce doar pe ea. Ea a venit și m-a dus.
Simona a scos o cutie veche cu fotografii: ei doi, tineri, zâmbind, în uniformă, neștiind cum viața îi va schimba.
— Nu e străin, Alex — a spus ea. — E omul tău. Doar că l-ai îngropat prea demult în memorie.
Tăcere. Doar frigiderul humăia și apa topită picura afară.
Alexandru a privit lung către soție. Schimbase multe: slăbise, umbre sub ochi, mâini aspre. Și totuși nu înțelesese.
— Cât timp mai avem? — întreabă.
Grigore ridică privirea:
— Câteva zile, maxim. Mașina din curte e capcană. În curând vor înțelege.
Alexandru simți cum se aprinde din nou omul respectat și temut la serviciu. A verificat documentele, a planificat rapid protecția.
Noaptea au trecut-o în mișcare. Alexandru suna contacte, Simona aduna documente și medicamente, Grigore pregătea declarații. Dimineața, apartamentul mirosea iar a acasă: ceai tare, prăjituri cu vișine, rufe curate.
Un bărbat în civil, adjunctul procurorului, ajunsese discret. Alexandru deschide ușa în cămașă călcată, pantofi lustruiți, cu dosar sub braț.
— Intră, Eugen — zise calm. — Martorul e gata să vorbească.
Bărbatul simți că aici s-a decis ceva important.
Grigore era acum curat bărbierit, cămașă nouă. Pe masă documente ordonate. Cești cu ceai. Simona la fereastră, lumină de dimineață pe părul cu câteva fire albe.
Alexandru a pus mâna pe documente:
— Începeți. Acum avem timp și adevăr.
În același moment, mașina neagră a plecat brusc, ca și cum jocul s-a terminat.
În apartamentul aparent obișnuit, unde recent domnea suspiciunea, începea altă poveste: despre loialitate, datorie și cum cele mai întunecate suspiciuni ascund, de fapt, cea mai mare iubire.