În prima noapte de după nuntă, soțul meu a șoptit epuizat: „Nu pot, nu mai am niciun strop de putere”
În chiar noaptea nunții noastre, soțul meu a oftat obosit: „Nu pot, chiar nu mai am putere” — și am ajuns să dormim separat. Dar exact la miezul nopții, din camera soacrei mele, până la mine au răzbătut niște gemete înfiorătoare…
Ioana își imaginase ziua nunții cu totul altfel decât se dovedise în realitate. Încă din copilărie visase la clipa aceea: rochia albă, ușoară ca un nor, florile peste tot, muzica aceea care îți taie respirația și chipurile fericite ale celor dragi. Însă, după ce petrecerea se încheiase, în amintirea ei nu rămăseseră doar momentele luminoase și privirea stânjenită a lui Andrei în fața altarului, ci și o neliniște ciudată, ca o umbră strecurată peste suflet în clipa în care au pășit în casa mamei lui, adică a soacrei sale, doamna Elena. Casa doamnei Elena, o vilă veche de la marginea orașului, impresiona prin frumusețe și prin ordinea ei fără cusur, dar dincolo de toate acestea răspândea un frig apăsător. Părea că pereții înghit fiecare sunet, de parcă s-ar fi ferit de vocile ridicate. Interiorul se potrivea perfect cu măreția din afară: mobilier vechi, covoare scumpe, tablouri în rame aurite. Numai că perfecțiunea aceasta nu avea viață în ea, era încremenită și forțată, ca într-un muzeu unde nimeni nu locuiește, ci doar se păstrează trecutul cuiva. Ioana încerca să zâmbească, ascunzându-și încordarea. Strângând mâna lui Andrei, își spunea în gând: „E doar oboseala, a fost o zi prea grea, mâine totul va fi altfel”.
— Ei, dragii mei însurăței? — rosti doamna Elena cu blândețe, dar în glasul ei se simțea o tărie rece, metalică. — Sărbătoarea s-a terminat, acum odihniți-vă. Dormitorul vostru e sus, la etajul al doilea, totul este pregătit. Privirea ei pătrunzătoare o făcu pe Ioana să se strângă fără voie. În acei ochi nu era doar grijă obișnuită, ci ceva mai mult, ca și cum doamna Elena voia să se asigure că fata aceasta străină nu avea să ocupe prea mult loc în casa ei, nu avea să devină stăpână acolo și nu avea să o împingă pe ea la margine. Andrei coborî stingherit ochii. — Mulțumesc, mamă. În dormitor mirosea a lenjerie proaspătă și a lavandă. Ioana își scoase elasticul, îl așeză pe fotoliu și își lăsă părul să cadă pe umeri. Inima îi bătea încă prea repede. Prima noapte de căsnicie, o viață nouă, începutul lor. Se întoarse spre soțul ei, așteptându-i privirea. Dar Andrei părea complet istovit. Se așeză pe marginea patului, își plecă fruntea și spuse atât de încet, încât abia îl auzi: — Nu pot, iartă-mă, Ioana, hai doar să dormim.
Dimineața îi întâmpină cu tăcere și cu miros de cafea. Doamna Elena stătea la masă într-un halat impecabil călcat, cu un zâmbet rece pe buze. — Bună dimineața, copii, — spuse ea de parcă în timpul nopții nu se întâmplase nimic. — Ați dormit bine? Ioana încuviință din cap, fără să ridice ochii spre ea. Iar Andrei, ca și cum totul ar fi fost perfect normal, îi răspunse zâmbind: — Da, foarte bine. Ioana simți cum realitatea ei obișnuită începe să crape. Cu o zi înainte crezuse că pășește într-o viață fericită, iar acum i se părea deja că în casa aceea era ceva în neregulă, mult prea în neregulă. Și pentru prima dată se întrebă: „Ce știu eu, de fapt, despre soțul meu și despre mama lui?” Ioanei nu-i plăcuse niciodată să rămână peste noapte în case străine. I se părea mereu că pereții aud fiecare pas, iar vesela clinchetește mai tare decât de obicei, trădându-i stânjeneala. Aici, în casa doamnei Elena, senzația aceea devenise și mai puternică. Încerca să se miște cât mai încet, deși înțelegea că, în fond, nu avea de ce să se teamă. Acesta era acum noul ei cămin, casa soțului ei. Totuși, inima îi bătea prea zgomotos, iar fiecare atingere a clanței îi trezea în piept un fior de neliniște.
Andrei plecase deja cu treburi, promițând că se va întoarce până la prânz. Ioana rămase singură în casă cu doamna Elena. — Trebuie să te obișnuiești, — observă aceasta în timpul micului dejun. Vocea îi era calmă, însă ochii îi rămâneau la fel de înghețați. — Casa aceasta va deveni, cu timpul, a ta. Ai să vezi. Are ritmul ei, legile ei. — Legile? — întrebă Ioana cu prudență. — Firește. În orice casă există lucruri care nu trebuie încălcate. Ioana dădu din cap, deși înăuntrul ei se ridica o împotrivire greu de explicat. Ce legi? Ea se măritase cu Andrei, nu cu această casă și nu cu mama lui. Dar nu spuse nimic. Ca să-și abată gândurile, hotărî să iasă în grădină. În grădina mare, printre teii înalți și aleile năpădite de verdeață, nici foșnetul frunzelor, nici cântecul păsărilor nu reușiră să-i alunge senzația că cineva o urmărea. Își aminti de propria mamă, o profesoară simplă dintr-un orășel mic. Acolo, acasă, totul fusese clar și adevărat. Aici, fiecare pas părea să ascundă o capcană. „De ce m-a adus Andrei tocmai aici?” se întreba ea. „De ce nu am închiriat un apartament, așa cum plănuiserăm înainte?” Răspunsul era limpede — doamna Elena.
Seara, Ioana se hotărî totuși să vorbească deschis cu soțul ei. Când rămaseră singuri, se apropie de Andrei și îi spuse: — Vreau să înțeleg de ce locuim aici. De ce nu putem trăi separat? El tăcu o vreme, apoi oftă greu. — Nu înțelegi, mama… Ea a făcut atât de multe pentru mine. După moartea tatălui meu, am rămas doar noi doi. Ea a avut grijă de mine, m-a crescut. Nu pot pur și simplu să plec și s-o las singură. — Dar ești adult acum, iar noi avem propria noastră familie. — Îi datorez totul, — o întrerupse el brusc. Privirea lui deveni atât de aspră, încât Ioana amuți. Pentru prima dată, nu văzu în el doar oboseală, ci și ceva care semăna tulburător de mult cu frica.
Când veni a doua noapte, Ioana nu mai putu să se prefacă că nu aude nimic. Gemetele răsunară din nou exact la miezul nopții. Un tremur îi străbătu trupul. În ea se luptau groaza și hotărârea. Se ridică și ieși pe coridor. Ușa camerei doamnei Elena era întredeschisă, iar dinăuntru se prelingea o lumină palidă. De data aceasta, Ioana își făcu curaj să privească. Și în aceeași clipă.
…Și în aceeași clipă, Ioana văzu ceva care îi îngheță sângele în vene.
În penumbra camerei, luminată doar de licărirea slabă a veiozei de noapte, doamna Elena stătea într-un fotoliu vechi — dar nu mai era femeia aceea rece, impecabil de stăpână pe sine, pe care Ioana crezuse că o cunoaște. Chipul îi era schimonosit, ochii îi erau închiși, iar buzele i se mișcau fără sunet, de parcă vorbea cu cineva nevăzut. Dar cel mai înspăimântător erau mâinile ei: se mișcau într-un dans ciudat, ritmic, desenând în aer semne de neînțeles, ca și cum ar fi țesut o pânză invizibilă.
Ioana vru să se retragă, dar picioarele parcă i se lipiseră de podea. Tocmai atunci, doamna Elena deschise ochii brusc — iar Ioana simți cum se face gheață: în ei nu exista nici alb, nici pupilă, ci numai o beznă densă, tremurătoare.
— Nu trebuia să vezi asta, — foșni un glas, deși buzele doamnei Elena nici măcar nu se clintiră. Sunetul venea parcă din toate părțile deodată, umplând încăperea și pătrunzându-i direct în minte.
Ioana reuși în sfârșit să se smulgă din loc — o luă la fugă, însă ușa dormitorului ei era încuiată. Din spatele ei se auzi un râs încet, înghețat.
— Acum știi, — șopti vocea. — Acum aparții acestei case.
Cuprinsă de panică, Ioana începu să alerge pe coridor, căutând orice loc unde să se ascundă. Și deodată observă că tablourile de pe pereți… se mișcau. Fețele din portrete se întorceau după ea, iar ochii lor luceau în întuneric. Ceasul vechi bătu de trei ori, deși, în realitate, era doar miezul nopții.
În cele din urmă ajunse la camera lui Andrei și năvăli înăuntru, trântind ușa și lipindu-se de ea cu spatele. Soțul ei dormea de parcă în jur nu se petrecea absolut nimic. Ioana îl zgâlțâi, îl strigă, aproape țipă, dar el nu se trezea.
— Andrei! Trezește-te! Mama ta… ea…
El deschise încet ochii, iar Ioana încremeni: și în privirea lui licări pentru o clipă ceva străin, întunecat.
— Ai înțeles totul greșit, — rosti el cu o voce care nu părea a lui, joasă și goală. — Aceasta este casa noastră. Regulile noastre. Familia noastră.
În aceeași clipă, ușa din spatele ei se întredeschise cu un scârțâit. Ioana se întoarse și văzu în prag silueta doamnei Elena. Mâinile ei continuau același dans ciudat, iar buzele i se lărgeau într-un zâmbet mult prea mare pentru un chip omenesc.
— Bun venit în familia noastră, — foșni glasul, și camera se scufundă în întuneric.
În dimineața următoare, Ioana stătea la masă și își bea cafeaua încet. Doamna Elena, la fel de impecabilă ca întotdeauna, o întrebă:
— Ai dormit bine, draga mea?
Ioana îi răspunse cu un zâmbet — exact același zâmbet pe care îl purta de obicei doamna Elena.
— Minunat, — spuse ea, iar ochii i se întunecară pentru o clipă. — Acum, în sfârșit, înțeleg totul.