— Pleacă din casa asta, nu ești nimeni pentru noi! — a strigat soțul ei chiar lângă ușile maternității. Iar a doua zi dimineață a rămas fără glas când a văzut ce se afla în mâinile ei.
Ușile de sticlă ale vestibulului se deschideau la fiecare câteva minute, lăsând să intre în hol aprilie de Togliatti — prăfos, tăios, cu miros de zăpadă topită și benzină. Ioana își potrivi mai bine plicul cu bebelușul în brațe. Panglica roz alunecă peste satin. Fetița respira încet, cu năsucul lipit de dantelă.
— Ioana, ce stai acolo? — Radu nici măcar nu intrase în clădire. Rămăsese pe treptele de la intrare și își bătea absent palma peste buzunarul gecii. Nu avea flori. Mașina — „Vesta” lor comună, pentru care mai aveau încă doi ani de credit — era parcată ceva mai departe, chiar pe gazon.
Lângă Radu, cu spatele nefiresc de drept, stătea încremenită Doina Petrescu. Soacra își aranjă gulerul paltonului bej și privi pe lângă Ioana, undeva spre paznic.
— Credeam că aduci mașina mai aproape de intrare, — Ioana păși afară. Curentul îi izbi imediat gleznele. — E frig. Ați luat pernuța?
Radu nu se mișcă. Își privi soția de parcă ar fi fost o piesă defectă aruncată din greșeală de bandă direct la picioarele lui. Ioana văzuse astfel de priviri zilnic, la fabrică. Defect de turnare. La topit.
— Pernuța n-am luat-o, — Radu scoase din buzunar un mănunchi de chei. Desprinse încet una, cea cu cap de plastic de la „Lada”. — Și nici mașina n-o aduc. Mama a zis că așa e mai cinstit. Din prima. Fără plânsete și scene.
Ioana își coborî ochii spre cheie. Apoi îi ridică spre soacră. Abia atunci femeia binevoi să se uite direct la ea.
— Lucrurile tale sunt strânse, Ioana, — vocea Doinei Petrescu era egală, ca huruitul unui ventilator de hală. — Mihai, fratele tău, poate să le ia diseară. Radu stă deocamdată la mine, iar în apartamentul acela mâine bag chiriași. Am datorii la dacha și trebuie să le acopăr.
— În care apartament? — Ioana simți cum degetele mâinii drepte încep să-i amorțească. Plicul cu copilul deveni brusc de câteva ori mai greu. — Noi locuim acolo de trei ani. Noi am făcut reparațiile, am pus tapetul în camera copilului…
— Ai locuit acolo din mila noastră, — tăie Radu. — Apartamentul e al mamei. Ea l-a cumpărat, ea hotărăște. Iar tu nu ești nimeni pentru noi. Și copilul… Mama a spus că trebuie verificat încă al cui e. Tu mergeai la turele tale de noapte — cine știe cine te vedea pe acolo?
Ioana se uita la buzele lui. Pe ele stătea lipit un zâmbet strâmb, aproape mulțumit. Era clar că își repetase discursul acesta în minte de mai multe ori. Doina Petrescu înclină abia vizibil capul, ca și cum confirma: totul fusese spus cum trebuie.
— Pleacă, Ioana. La fratele tău în cămin, la maică-ta în sat, unde vrei. Cheile de la „Vesta” i le dai lui Radu. N-ai muncit tu pentru ea, că doar ai stat în concediu de maternitate.
Radu făcu un pas înainte și îi smulse pur și simplu cheile mașinii dintre degetele slăbite. Ioana nici nu apucă să strângă pumnul. Privea panglica roz. Un capăt se destrămase, un fir ieșise și se agățase de nasture.
— Lucrurile sunt în garaj la mama, — mai adăugă Radu. — Până mâine la prânz să le ia Mihai. După aceea schimb yala.
S-au întors aproape în același timp. Radu îi deschise mamei sale portiera din față a „Vestei”. Mașina mârâi, scuipă un fum albăstrui și porni, lăsând-o pe Ioana singură pe trotuarul din fața maternității. În brațe avea doar pachetul roz și o pungă cu rochia de externare, pe care nici nu apucase s-o îmbrace.
A rămas acolo, probabil, vreo zece minute. Pe lângă ea treceau tați fericiți cu buchete, bunici cu baloane, cineva îi atinse din greșeală umărul și își ceru scuze.
Ioana scoase telefonul. Ecranul era crăpat — cu o lună în urmă Radu îl scăpase și promisese că îl repară, dar, ca de obicei, nu făcuse nimic. Îl sună pe fratele ei.
— Mihai? Unde ești?
— La schimb, Ioana. De ce suni? Te-au externat deja? — Fratele vorbea repede, iar în fundal se auzea metal lovit.
— M-au externat. Mihai… Radu m-a dat afară din casă. A zis că vor închiria apartamentul. Mi-a luat cheile. Poți să vii?
În telefon se lăsă tăcere. Doar undeva, departe, presa lovea greu: o dată… de două ori… de trei ori.
— Fir-ar, Ioana… Ți-am zis eu că omul ăsta e dubios. Bine. Termin schimbul și în trei ore sunt acolo. Mă rup cu taxiul, dar vin. Stai în hol, să nu îngheți. Cum naiba se poate așa ceva?
Ioana închise. Trei ore. În buzunar avea patru sute de ruble — restul banilor pe care mama îi dăduse „pentru doctori”.
Nu s-a întors în holul cald. A pornit pur și simplu spre stație. Vântul flutura dantela plicului. Fetița se trezi și începu să plângă încet.
— Șșș, Mara, — șopti Ioana. — Acum. Noi doar… noi doar mergem pe alt drum.
Urcă în microbuzul cincizeci și doi. Pasagerii se uitau pe furiș la femeia cu nou-născutul în brațe și îi făceau loc. Ioana privea pe fereastră cartierele cenușii ale districtului Avtozavodski.
Nu s-a dus la fratele ei, în cămin. A coborât lângă un bloc vechi cu nouă etaje, la marginea orașului — acolo locuise cândva mătușa ei de-a doua, Stela. Mătușa murise cu doi ani în urmă. Apartamentul stătea gol și încuiat. Radu era sigur că fusese vândut de mult — tocmai ca să acopere creditele lor de după nuntă și aparatele cumpărate. El însuși o dusese cândva pe Ioana la notar, dar nici nu intrase cu ea — fumase pe casa scării.
Ioana se apropie de intrare. În geantă, sub căptușeală, avea o cheie veche. O purta mereu cu ea — obicei de controlor CTC: să ai la tine o sculă de rezervă, pentru cazul în care cea principală cedează.
Ușa se deschise cu un scârțâit greu. Mirosul de praf, ziare vechi și frig stătut o izbi în față. Aproape nu mai rămăsese mobilă — doar o canapea veche și o masă șubredă. Dar măcar aici era liniște.
Ioana o așeză pe Mara pe canapea, fără s-o dezbrace. Apoi se lăsă jos lângă ea. Îi tremurau mâinile atât de tare, încât nu reușea să desfacă fermoarul gecii.
După aceea scoase din punga cu acte dosarul albastru pe care îl luase de la maternitate. Sub externare și adeverințe se afla o foaie îngălbenită — certificatul de moștenitor.
Într-o privință, Radu avusese dreptate: apartamentul de pe Iubileinaia, din care o alungaseră, chiar îi aparținea Doinei Petrescu. Dar ceva nu știa el. Sau apucase să uite.
Ioana deschise aplicația bancară. Degetul îi rămase suspendat deasupra butonului „Transferuri”.
În contul comun, unde ea depusese primele ei și banii rămași după moartea mătușii Stela, erau două sute optzeci de mii. Contul era pe numele ei, dar Radu folosea liniștit cardul lui.
Apăsă „Blochează cardul”. Apoi pe al doilea.
Afară se întunecă repede. În apartament erau cel mult cincisprezece grade. Ioana se duse la robinet și roti mânerul. Răspunsul fu tăcerea. Apa fusese oprită pentru datorii: de doi ani nu locuise nimeni acolo.
Se uită la fiica ei. Fetița se mișcă din nou.
— Atunci, zăpadă, — spuse Ioana către bucătăria goală. — Mai întâi, zăpadă.
Ieși pe balcon, adună cu un polonic emailat vechi terciul cenușiu de zăpadă de pe balustradă și îl puse pe aragaz. Chibrituri nu erau.
Ioana stătea în întuneric și asculta cum vântul urla dincolo de geamuri. În piept avea gol și frig — aproape ca în apartamentul acela.
Peste o oră ajunse Mihai. Aduse un calorifer vechi cu ulei și o pungă cu alimente.
— Tu chiar ai înnebunit? — Mihai se uită la polonicul cu zăpadă. — Aici e congelator, nu casă. Hai la mine, stai pe bucătărie o vreme.
— Nu, — Ioana își înfășură panglica roz în jurul încheieturii. — Rămân aici. Mihai, mâine dimineață poți să treci pe la garajul Doinei? Să iei lucrurile?
— Le iau, unde să mă duc… — Fratele oftă obosit, ștergându-și fruntea cu mâneca salopetei. — Ascultă, Radu m-a sunat. Urla că ai blocat cardul. A zis că, dacă nu-l deblochezi, depune el cerere de pensie alimentară. Îți dai seama ce idiot?
— Să depună, — Ioana se uită la calorifer: spirala din interior începea să lumineze slab, portocaliu. — Îi prinde bine să afle cum funcționează tribunalul.
— Ești cumva… altfel, — Mihai se așeză pe marginea mesei. — Nici măcar nu plângi.
— La serviciu nu plâng când găsesc o piesă rebut, — Ioana luă polonicul cu apă topită. — O pun deoparte, atât.
Noaptea se întinse ca o bandă nesfârșită de conveyor. Caloriferul pocnea, încercând să încălzească pereții de beton, dar toată căldura se pierdea prin crăpăturile ramelor vechi. Mara dormea învelită în trei pături — două ale mătușii, mirosind a naftalină, și una nouă, festivă.
Ioana stătea pe podea, lângă canapea. Spatele îi amorțise, dar nu voia să se miște. Privea ecranul telefonului. Radu îi trimisese paisprezece mesaje.
„Ce faci, proasto? Dă accesul la bani înapoi!”
„Mama e în șoc. Mâine voia să plătească pentru dacha.”
„Dimineață vin cu poliția. Ai furat banii.”
„Ioana, nu mă aduce la păcat. Deblochează contul și poate îți dăm voie să iei căruciorul.”
Ioana ștergea mesajele fără să le citească până la capăt. O usturau ochii de la praf. Își aminti cum, cu trei luni înainte, aleseseră căruciorul. Radu insistase atunci pe cel mai scump, din piele, ca „să vadă băieții din curte”. Ioana transferase banii din contul ei fără să spună nimic. Căruciorul stătea acum în garajul Doinei Petrescu. Sau poate era deja pus pe „Avito”.
Pe la două noaptea, Mara se trezi. Plânsul ei era subțire, ca scârțâitul unui burghiu pe metal. Ioana se repezi prin bucătărie. Apa din polonic se încălzise puțin, dar să spele copilul cu zeama aceea rece îi era frică.
— Acum, pui mic, acum…
Își lipi fetița de piept, încercând s-o încălzească cu trupul ei. Și tocmai atunci înțelese: ea chiar nu pregătise nimic. Nu avea lapte praf — pentru cazul în care i se oprea laptele. Nu avea provizii de scutece — în geantă mai rămăseseră trei. Nu avea nici măcar un fierbător normal. Se trezise cu adevărat ca acel nod defect pe care controlul calității îl lăsase să treacă. Crezuse că „familia” era un standard imposibil de încălcat.
— A ieșit o eroare, — șopti Ioana, legănând pachetul mic.
Spre dimineață, Mihai veni din nou. Aducea un termos cu ceai fierbinte, un pachet de scutece și o plită electrică veche.
— Ascultă, — ezită el în prag. — Am trecut pe la garaj. Radu era acolo. Cu o femeie.
Ioana rămase nemișcată, cu termosul în mâini.
— Cu o femeie?
— Da. Una tânără. Îți cotrobăiau prin lucruri. Radu a zis că televizorul și cuptorul cu microunde nu le dă, că cică el le-a cumpărat. N-am vrut să mă cert, am luat doar hainele tale și ce era al copilului. Căruciorul l-a oprit și pe ăla. A zis — prin tribunal.
Ioana luă o înghițitură de ceai. O arse pe gât.
— Mihai, actele mele? Erau într-o cutie de pantofi, pe hol.
— N-am văzut nicio cutie, Ioana. El a spus că tot ce era pe hol a ajuns la gunoi. Cic-ar fi fost vechituri.
Ioana puse termosul pe masă. Paharul de plastic se deformă ușor de la căldură.
În cutia aceea nu era doar certificatul de moștenitor. Mai era și chitanța semnată de Doina Petrescu.
Cu trei ani înainte, când se mutaseră în apartamentul de pe Iubileinaia, Ioana îi dăduse soacrei un milion două sute de mii. Erau banii obținuți din vânzarea casei mamei din sat. Atunci, Doina Petrescu aproape plânsese: „Ioana dragă, lasă-mă să trec apartamentul pe numele meu, că Radu risipește tot, știi câte datorii are. Îți dau eu chitanță că am luat banii împrumut, cu garanție pe apartamentul acesta”.
Ioana fusese atunci o proastă îndrăgostită. Dar obișnuința de controlor tot își făcuse treaba — luase chitanța. Și o legalizase la notar, cât timp Radu alergase după bere.
— Mihai, trebuie să ajung în apartamentul acela. Acum.
— Ai luat-o razna? A schimbat yala.
— Nu a schimbat-o. E leneș. Abia voia mâine s-o facă. Stai cu Mara. Patruzeci de minute.
Ioana își aruncă geaca pe umeri. Afară se luminase deja. Orașul se trezea, troleibuzele clincheteau, muncitorii de la AvtoVAZ curgeau spre porți. Ioana mergea repede, aproape alergând.
Scara o întâmpină cu mirosul cunoscut de clor. Urcă la etajul cinci. Cheia intră ușor în broască. Radu, într-adevăr, nu apucase s-o schimbe.
În apartament mirosea a salam prăjit și a deodorant bărbătesc ieftin. Pe cuier atârna paltonul bej al Doinei Petrescu. Din bucătărie se auzeau voci.
— …lasă, mamă, nu te mai agita. Mâine juristul ne spune cum s-o scoatem de tot de pe cont. E nevastă-mea, înseamnă că bunurile sunt comune. Deci și banii sunt comuni.
— Tu despre apartament să taci, — vocea soacrei era joasă și alunecoasă. — Ea crede că are chitanța. Dar eu am răscolit tot ieri — nu e cutia. Probabil a aruncat-o singură când s-a pregătit pentru maternitate. În ultima vreme era complet isterizată.
Ioana stătea în coridor, lipită de perete. Se uită la mâinile ei. Panglica roz era încă înfășurată la încheietură — murdară, pătată de ceai.
Nu intră în bucătărie. Merse direct în dormitor. Pe patul lor era o geantă de femeie străină — mică, roșie, din imitație ieftină de piele.
Ioana deschise larg dulapul. Rafturile ei erau goale — doar umerașele se legănau. În colț stătea o cutie de pantofi. Aceea.
O luă și o strânse la piept. Înăuntru foșni ceva.
— Cine e acolo? — vocea lui Radu se frânse aproape într-un țipăt subțire.
Stătea în ușa dormitorului — doar în chiloți și maiou. Avea fața umflată de somn, ochii tulburi și răi.
— Cum ai intrat? Ți-am zis să dispari!
De după umărul lui apăru Doina Petrescu. Când văzu cutia în mâinile Ioanei, păli. Degetele ei îngrijite se încleștară de tocul ușii.
— Ioana, ce faci? — soacra încercă să zâmbească, dar ieși mai degrabă un rânjet. — Dă cutia aici, sunt actele lui Răducu pentru credite.
— Pentru credite? — Ioana deschise cutia. Deasupra stăteau pașaportul ei și chitanța aceea. — Doina Petrescu, știați că la CTC nu ne învață doar să verificăm piese? Ne învață și să consemnăm rebuturile.
— Ce rebut, despre ce vorbești? — Radu se repezi spre ea. — Dă-mi-o!
Ioana vârî repede chitanța în buzunarul gecii.
— Rebutul e în felul în care ai fost crescut, Radu. Și în logica ta.
Se întoarse spre ușă. Radu încercă s-o apuce de umăr, dar Ioana îl împunse brusc cu degetul în piept — chiar în tatuajul strâmb cu lupul.
— Nu pune mâna pe mine. Încă un pas și sun de aici la poliție, declarând sustragerea banilor mei în sumă deosebit de mare. Am chitanță pentru un milion două sute. Plus două sute optzeci de mii în cont. Vrei să ajungi după gratii înainte să apuce fiica ta să vorbească?
Radu încremeni. Își mută privirea spre mamă. Ea tăcea, cu mâna la gură.
— Și încă ceva, — Ioana puse mâna pe clanță. — Apartamentul de pe Iubileinaia intră sub sechestru. Depun acțiune pentru recuperarea datoriei. Locuiți acolo până vin executorii. Cred că două luni mai aveți.
Ieși și trânti ușa. Pe palier se opri și, pentru prima dată în trei ani, făcu ceva ce uitase: expiră. Nu adânc, nu încet — ci scurt, brusc. De parcă ar fi aruncat de pe umeri o placă de beton.
Înapoi nu mai alergă. Pe drum intră într-un magazin non-stop, cumpără un fierbător normal, ceai bun și o ciocolată.
Mihai o aștepta la intrarea în bloc.
— Ei? Ai găsit?
Ioana dădu din cap.
— Am găsit. Mihai, mâine mă ajuți să mutăm mobilă. Și să schimbăm yala.
— Ne întoarcem pe Iubileinaia? — se învioră fratele.
— Nu, — Ioana privi ferestrele blocului mătușii ei. — Acolo să se descurce Doina, Radu și femeia lui. Noi rămânem aici. Asta e a mea. Curată. Fără defecte.
Dimineața veni pe nesimțite — pur și simplu cerul cenușiu de la fereastră deveni puțin mai deschis, iar în colț începură să gângurească porumbeii. Ioana deschise ochii. Mara dormea cu mânuțele desfăcute. În apartament era cald — Mihai adusese un al doilea calorifer și lipise ferestrele cu bandă de hârtie.
Ioana se ridică și își aruncă halatul pe umeri. În bucătărie, Mihai dormea pe canapea, cu geaca sub cap în loc de pernă.
Ea se apropie de fereastră. Jos, lângă intrare, stătea „Vesta”. Același număr, aceeași zgârietură pe bară. Radu era înăuntru, cu fruntea lipită de volan.
Ioana puse fierbătorul în priză. Nou, lucios, începu să vibreze sigur și vioi.
Telefonul de pe masă vibră.
„Ioana, ieși. Trebuie să vorbim. Mama… mama s-a aprins prea tare. Zice că putem rezolva totul pașnic.”
Ioana turnă ceai. Se uită la ciocolată. Îi desfăcu folia.
Telefonul tresări iar.
„Am adus căruciorul. Și lucrurile tale. Ieși, ajută-mă să le duc sus, nu mă descurc singur.”
Ioana mușcă o bucățică de ciocolată. Amară, cu alune.
Apoi luă telefonul și scrise:
„Căruciorul îl lași la intrare. Lucrurile la fel. Cheile de la apartamentul de pe Iubileinaia le pui în cutia poștală nr. 48. Dacă în cinci minute mașina nu pleacă, chem platforma. Pe gazon nu se parchează. Sectoristul locuiește după colț.”
Văzu cum Radu tresări în mașină. Cum începu să tasteze repede un răspuns, apoi îl șterse. Ieși din salon și se uită spre ferestrele ei. Ioana nu se ascunse — stătea cu cana de ceai în mână și îl privea de sus.
Radu scoase din portbagaj căruciorul. Acela, din piele. Îl puse pe trotuar. Lângă el aruncă două pungi mari negre. Mai stătu câteva clipe, lovi cu piciorul o roată. Apoi se apropie de intrare, strecură ceva în fanta cutiei poștale și se întoarse la mașină.
„Vesta” țâșni de pe loc cu un scârțâit de cauciucuri.
— Ioana? — Mihai se trezi frecându-și ochii. — A venit?
— A venit. A adus cadourile.
Ioana coborî în scară. În cutia poștală era un mănunchi de chei cu breloc în formă de mașinuță. Îl luă și se întoarse în apartament.
În aplicația bancară apăru o notificare: Radu încercase să intre în contul online, introdusese parola greșită de trei ori și fusese blocat definitiv.
Ioana se așeză la masă. Scoase din buzunar chitanța. Hârtia era veche, mototolită.
Deocamdată nu va merge la tribunal. Încă nu. Avea în brațe un copil de sân și nu avea timp să alerge prin instituții. Avea să aștepte. Doina Petrescu se va trezi și se va culca de acum înainte cu un singur gând — când ajunge Ioana la jurist. Iar așteptarea aceasta o va costa mai scump decât milionul două sute.
Din cameră se auzi scâncetul scurt al Marei, apoi liniște.
Ioana privi panglica roz de la încheietura ei. Nodul se slăbise și se desfăcuse singur. Își scoase panglica și o puse cu grijă în cutia cu acte.
Mâine, Mihai promisese să-i aducă un pat adevărat. Viața se îndrepta încet, milimetru cu milimetru — ca o piesă pe mașină după o reglare precisă.
Partea ei din facturile pentru apartamentul de pe Iubileinaia o plătea acum Doina Petrescu. Singură. În tăcere. Fără să i se amintească.
Firea nu i se schimbase.
Dar pe Ioana nu a mai sunat-o niciodată.