Tatăl meu împlinise 60 de ani când a hotărât să se însoare cu o femeie care era cu 30 de ani mai tânără decât el. Dar chiar în prima lor noapte de nuntă, din dormitor s-a auzit brusc un strigăt ciudat, iar ceea ce mi-a apărut în fața ochilor după aceea m-a aruncat într-o nedumerire pe care n-am uitat-o mult timp.
Toți din familie ne-am bucurat sincer când tata, la șaizeci de ani, a decis să se recăsătorească. Aleasa lui era mai tânără cu trei decenii, lucru care, la început, ne-a dat tuturor de gândit. Însă în noaptea nunții, când din camera lor s-a auzit acel țipăt neașteptat, iar eu am văzut ce se întâmplase de fapt, am rămas pentru multă vreme cu sufletul răvășit…
Mă numesc Mihai Popescu, iar primăvara aceasta tata a împlinit șaizeci de ani.
Mama s-a stins pe vremea când eu și sora mea eram încă studenți. După moartea ei, tata a trăit singur mai bine de douăzeci de ani. N-a avut aventuri, n-a încercat să-și refacă viața, n-a adus pe nimeni în casa noastră. Își împărțea zilele între serviciu, slujba de duminică și mica lui grădină din Belo Horizonte.
Rudele îi spuneau adesea:
— Ioane, ești încă un bărbat în putere, sănătos. Nu poți să-ți duci toată viața singur.
El zâmbea ușor, fără să se supere, și răspundea mereu cu aceeași liniște:
— După ce copiii mei vor fi bine așezați pe drumul lor, o să mă gândesc și la mine.
Și exact așa a trăit.
Când sora mea s-a măritat, iar eu mi-am găsit un loc de muncă sigur și bun în São Paulo, tata a avut, pentru prima dată după atâția ani, dreptul să se uite și spre propria lui viață. Apoi, într-o seară de noiembrie, ne-a sunat cu o voce pe care nu i-o mai auzisem de mult: caldă, ușor rușinată, dar plină de o speranță pe care nu o mai credeam posibilă la el.
— Am cunoscut o femeie, ne-a spus. O cheamă Larisa.
Eu și sora mea am rămas fără cuvinte. Larisa avea treizeci de ani, adică exact jumătate din vârsta tatălui nostru.
Lucra ca contabilă la o firmă locală de asigurări, era divorțată și nu avea copii. Se cunoscuseră la cursurile de yoga pentru persoane în vârstă, organizate la centrul comunitar.
La început, firește, am fost prudenți. Ne-a trecut prin minte chiar și gândul că poate se folosea de bunătatea lui. Dar când am întâlnit-o față în față — calmă, politicoasă, blândă în felul de a vorbi — am observat privirea cu care îl urmărea pe tata. Și privirea cu care tata îi răspundea. Nu era acolo nici interes, nici milă. Era doar o fericire tăcută, matură, venită parcă după o viață întreagă de așteptare.
Nunta au făcut-o în grădina casei noastre, sub mango-ul mare, împodobit cu luminițe mici. Nu fusese nimic pompos. Doar prieteni apropiați, rude, pui la cuptor, băuturi reci, râsete și câteva lacrimi scăpate de emoție.
Larisa purta o rochie roz-pal, cu părul prins simplu și cu acea lumină aparte în ochi pe care o are o femeie când simte că este iubită. Tata era vizibil emoționat, dar arăta cu adevărat fericit — aproape ca un băiat care descoperise pentru prima oară ce înseamnă să iubești cu toată inima.
Târziu, spre seară, când invitații deja ajutau la strânsul mesei, sora mea a glumit:
— Tată, aveți grijă să nu faceți prea mult zgomot la noapte, bine? Pereții sunt subțiri!
El a izbucnit în râs și a fluturat mâna spre ea:
— Vezi-ți tu de treburile tale, ștrengărițo.
Apoi a luat-o pe Larisa de mână și a condus-o spre dormitorul mare — aceeași cameră pe care, cu ani în urmă, o împărțise mai bine de treizeci de ani cu mama noastră. Înainte de nuntă îi propuseserăm să schimbe ceva acolo, să renoveze, să aducă mobilier nou, dar el refuzase.
— Mă liniștește să știu că lucrurile rămân la locul lor, ne spusese atunci.
Pe la miezul nopții m-a trezit un zgomot. La început am crezut că era vântul de afară… sau poate pisica intrase iar prin grădină. Dar imediat după aceea s-a auzit un țipăt. Ascuțit, înalt, neliniștitor.
Eu și sora mea am sărit din pat în aceeași clipă și am alergat spre camera tatălui. Chiar lângă ușă am auzit vocea tremurată a Larisei:
— Nu! Te rog… nu face asta!
N-am mai stat pe gânduri nici măcar o secundă. Am împins ușa și am intrat.
Iar ceea ce am văzut m-a făcut să încremenesc.
Tata stătea în mijlocul camerei cu un buchet uriaș de flori în mâini, pe care, după cum aveam să aflăm imediat, îl pregătise din timp pentru ea, ca surpriză romantică. Numai că, atunci când intrase, se împiedicase de covorașul vechi, își pierduse echilibrul și, cu un zgomot zdravăn, aproape că se prăbușise pe podea împreună cu florile. Larisa, luată prin surprindere, se retrăsese speriată pe pat și țipase fără să-și dea seama, iar în clipa următoare începuse să râdă nervos. Tata, roșu la față de rușine și în același timp abia stăpânindu-și râsul, își cerea scuze întruna și încerca s-o ajute să se ridice.
În acel moment am înțeles ceva foarte simplu: toată spaima, toată drama pe care mintea mea o construise în acele câteva secunde nu avea nicio legătură cu realitatea. În fața mea se aflau doi oameni care, în ciuda diferenței de vârstă, în ciuda anilor lungi de singurătate și în ciuda îndoielilor celor din jur, se găsiseră în sfârșit unul pe celălalt și erau fericiți.
Mai târziu, după ce am adunat florile împrăștiate și am râs cu toții din inimă de întâmplare, am rămas mult timp în sufragerie, liniștiți de-a binelea. Țipătul care ne speriase atât de tare la început s-a transformat repede într-o poveste de familie, pe care am povestit-o apoi ani la rând cu zâmbetul pe buze. Iar tata și Larisa au adormit în noaptea aceea îmbrățișați, și pentru prima dată după foarte multă vreme mi s-a părut că locuința noastră era din nou vie, întreagă și caldă.