— Olga! — mama a fost prima care s-a repezit spre fiica ei, a strâns-o în brațe și a sărutat-o pe obraji. — Fata mea dragă! Eu credeam că n-o să mai vii.
— Olga, chiar ne-ai uitat de tot? vocea surorii se auzea supărată chiar și prin telefon. Mama te-a rugat să vii la ziua ei!
Olga a apăsat receptorul mai tare de ureche, în timp ce amesteca terciul din cratiță. În spatele ei, Matei, băiețelul de trei ani, foșnea prin bucătărie și îi cerea atenție, iar din camera copiilor se auzea plânsul fetiței mai mici.
— Ana, ți-am explicat doar… Maria are febră de trei zile. Cum să plec acum la Kaluga?
— Și o bonă nu poți găsi? Sau s-o lași cu soțul? În glasul Anei creștea iritarea cu fiecare cuvânt. — Mama s-a supărat tare că nu vii. De dimineață mă tot întreabă când ajunge Olga.
Olga a simțit cum i se strânge ceva în piept. Mama chiar o aștepta, fără îndoială făcuse plăcintele ei preferate cu varză și scosese din dulap serviciul cel bun. Dar ea ce putea să facă?
— Sergiu e plecat în delegație până miercuri. Iar cu un copil bolnav nu te urci în tren. Ana, încearcă să înțelegi…
— Înțeleg, înțeleg! a tăiat-o sora scurt. — La tine mereu există un motiv: serviciul, copiii, soțul. Mama are deja șaptezeci și unu de ani, iar tu ai fost ultima oară la ea de Anul Nou.
Olga a lăsat cratița deoparte și și-a șters mâinile pe șorț. Matei o trăgea de poală, arătându-i o mașinuță stricată.
— Mami, repar-o! a mormăit el.
— Stai puțin, puiule, a spus Olga încet, apoi a dus din nou telefonul la ureche. — Ana, știi foarte bine cât de greu îmi este să mă mișc de acasă. Am doi copii mici și două joburi, doar ca să ne descurcăm de la o lună la alta…
— Și eu ce, nu muncesc? a izbucnit Ana. — Și eu am o fată! Irina are paisprezece ani și se descurcă singură. Dar eu mi-am făcut timp, mi-am luat liber.
— Tu ai o fată adolescentă, iar eu am doi copii mici! a cedat Olga. — Ai idee ce înseamnă să lași un copil de trei ani și unul care încă abia a ieșit din perioada de bebeluș?
— Hai, lasă! Mariei îi fac curând doi ani, despre ce nou-născut vorbești? sora era deja pregătită pentru o ceartă serioasă. — Pur și simplu nu vrei să vii, asta e tot. Îți e bine la Moscova, în apartamentul tău, departe de toți.
Olga a simțit cum fierbe înăuntru. Bine? Dacă Ana ar fi știut cum aleargă zilnic între serviciu, grădiniță, policlinică și magazin. Dacă ar fi văzut cum Olga se trezește la șase dimineața, le dă copiilor să mănânce, îl pregătește pe Matei pentru grădiniță, fuge la birou, iar seara se grăbește spre al doilea job, unde mai dă meditații ca să mai câștige ceva.
— Ana, gata! a spus Olga tăios. — Nu-mi vorbi mie despre confort. Tu nu știi cum trăiesc.
— Ba știu! Știu foarte bine! vocea surorii s-a înăsprit și mai mult. — Toți știu cât de bravo e Olga, cum s-a aranjat ea la Moscova, cum muncește și câștigă. Iar mama stă singură la Kaluga și nimeni nu-și amintește de ea.
— Ce legătură au banii aici?! Și mama nu e singură, tu locuiești lângă ea!
— Aha, eu locuiesc aproape! Deci totul cade pe mine? Eu o duc la doctor, eu îi cumpăr de mâncare, eu fac curat la ea, că n-o mai țin puterile. Iar prințesa de la Moscova binevoiește să sune o dată la jumătate de an!
Olga a avut senzația că a primit o palmă. O dată la jumătate de an? Ea suna în fiecare săptămână! E adevărat, convorbirile erau scurte: ba copiii nu o lăsau, ba se grăbea să plece de la muncă spre casă.
— Eu sun, Ana. Și nu o dată la șase luni, ci mereu.
— A suna și a veni sunt două lucruri diferite, a spus sora rece. — Bine, nu te mai deranjez. Îi spun mamei că ai lucruri mai importante decât ziua ei de naștere.
— Ana, stai…
Dar sora închisese deja.
Olga a lăsat încet telefonul jos și și-a sprijinit fruntea de peretele rece. Matei stătea încă lângă ea, ținând mașinuța stricată în palme.
— Mami, plângi? a întrebat el, ridicând privirea spre fața ei.
— Nu, iubitul meu, doar am obosit puțin, a spus Olga, ridicându-l în brațe și sărutându-l pe creștet. — Hai să vedem ce are mașinuța ta.
Numai că gândurile ei erau departe de jucărie. În cap îi răsunau cuvintele surorii: „prințesa de la Moscova”, „treburile tale sunt mai importante decât mama”. Oare chiar așa era? Oare chiar uitase de familie?
Seara, când copiii au adormit în sfârșit, Olga s-a așezat în bucătărie cu o cană de ceai. În apartament era liniște, se auzea doar ticăitul ceasului. A luat telefonul, vrând să o sune pe Ana, dar n-a avut curaj. Ce să-i spună? Sora era furioasă și, poate, nu fără motiv.
Olga și-a amintit cum, în copilărie, ea și Ana erau de nedespărțit. Ana era cu patru ani mai mare, o apăra mereu pe sora mai mică în curte și o ajuta la lecții. Apoi Olga a intrat la universitatea din Moscova, iar părinții au fost atât de mândri: „Olga noastră a intrat în capitală, deșteapta mamei!”
Pe atunci Ana lucra asistentă medicală la policlinică, se vedea cu Victor și urma să se mărite. Avea douăzeci și trei de ani și, în ochii Olgăi, părea deja om mare, sigur pe sine. Iar Olga era doar o fată care pleca pentru prima oară de acasă.
După aceea au urmat facultatea, serviciul, întâlnirea cu Sergiu, nunta, nașterea lui Matei, apoi a Mariei. Viața se învârtea ca un carusel. Avea impresia că acasă totul rămăsese la fel: mama sănătoasă, Ana aproape, toți se vedeau între ei.
Doar că lucrurile se schimbaseră. Mama îmbătrânise — Olga observase asta la ultima vizită. Îi tremurau mâinile, mersul îi devenise nesigur. Și Ana… Ana obosise. Se vedea pe chipul ei, se simțea în oftatul cu care povestea despre drumurile mamei la doctor.
— A devenit tare încăpățânată, spunea Ana atunci, spălând vasele după cină. — Nu vrea să-și ia pastilele, zice că doctorii nu pricep nimic. Eu îi explic că tensiunea trebuie ținută sub control, iar ea îmi răspunde: „Ce știi tu, doar nu ești medic!”
— Și ce spun doctorii? o întrebase atunci Olga, legănând-o pe Maria, care plângea.
— Ce să spună? Vârstă, regim, pastile, liniște. Numai că de unde să iei liniște când ea tot timpul găsește ceva de făcut? Ba spală pe jos, ba pune rufe la spălat. Eu îi spun: „Mamă, vin eu și fac”, iar ea: „Nu trebuie, mă descurc singură”.
Atunci Olga dăduse din cap, dar nu luase în seamă pe deplin vorbele surorii. Avea și ea peste cap destule: Matei abia începuse grădinița și se îmbolnăvea des, Maria trebuia hrănită noaptea, la muncă erau termene și presiune.
Iar acum, stând singură în bucătăria ei, Olga înțelegea limpede: Ana avusese dreptate. Cât timp ea își construia viața din Moscova, sora ducea singură totul în spinare — pe mama, propria familie, serviciul.
A doua zi, Olga a rugat-o pe vecina ei, doamna Galina, să stea câteva ore cu Maria.
— Sigur, draga mea, a acceptat imediat femeia în vârstă. — Du-te și rezolvă ce ai de rezolvat, că eu stau cu cea mică.
Pe Matei l-a lăsat la programul prelungit, iar ea a plecat în centru. Din florărie a cumpărat un buchet mare de trandafiri albi — preferații mamei. Apoi a intrat într-o cofetărie și a luat un tort Napoleon, tot preferatul ei.
Ajunsă acasă, a împachetat repede o geantă: haine de schimb, mâncare pentru copii, medicamente. Dacă pleca, atunci pleca împreună cu amândoi. Matei era deja destul de mare ca să reziste drumului, iar febra Mariei scăzuse.
Seara l-a sunat pe Sergiu, care era încă plecat în delegație.
— Sergiu, mâine plec cu copiii la Kaluga. La ziua mamei.
— Dar Maria? Nu spuneai că e bolnavă?
— Se simte mai bine. Și, dacă se întâmplă ceva, și la Kaluga există doctori. Ana e asistentă, mă ajută.
— Olguța, poate n-ar trebui? în vocea lui se auzea îngrijorarea. — Drumul e lung, ești singură cu copiii, o să te epuizezi.
— Sergiu, trebuie să merg. Înțelegi? Trebuie.
Soțul a tăcut puțin, apoi a spus încet:
— Înțeleg. Du-te, doar ai grijă. Mă suni când ajungeți?
— Te sun.
Dimineața, în timp ce se pregătea de plecare, Olga era numai nervi. Matei făcea mofturi și nu voia să se îmbrace. Maria dormise prost toată noaptea și era moleșită. Și dacă totuși n-ar fi trebuit să plece? Dacă pe drum copilul se simțea mai rău?
Dar era prea târziu să se răzgândească. Olga a chemat un taxi până la gară, a urcat copiii, bagajele și căruciorul. În tren, Matei a privit la început pe geam cu încântare, apoi s-a plictisit și a început să scâncească. Maria dormea în brațele ei, iar Olga se temea să se miște.
Au ajuns la Kaluga pe la prânz. La gară îi așteptau deja Ana și mama. Olga le-a zărit de departe și a înțeles pe loc că făcuse bine că venise. Mama părea atât de fericită, atât de luminoasă! Iar Ana o privea cu uimire, aproape derutată.
— Olga! a strigat prima mama, alergând spre ea și cuprinzând-o în brațe. — Fata mea dragă! Eu credeam că n-o să mai vii. Ana mi-a spus că ai treburi mai importante.
— Mamă, nu există nimic mai important decât tine, a spus Olga, strângând-o tare și simțind cât de fragilă devenise. — Iartă-mă că n-am mai venit de atâta timp.
— Lasă, puiul meu! mama s-a desprins puțin și s-a uitat la nepoți. — Vai, ce mare s-a făcut Matei! Dar Maria ce frumoasă e! Ana, ajut-o pe sora ta cu bagajele.
Ana s-a apropiat și a luat fără un cuvânt una dintre genți. Surorile s-au privit pentru o clipă, iar Olga a văzut în ochii Anei recunoștință.
— Mulțumesc că ai venit, a spus Ana încet.
— Mulțumesc că ai fost lângă mama tot timpul ăsta, a răspuns Olga.
Acasă, mama se agita întruna, punea masa, scotea bunătăți, aducea farfurii. Matei alerga prin apartament, încântat de spațiul nou și de jucăriile pe care bunica le păstra special pentru venirea lui. Maria stătea în poala Anei și o privea foarte serioasă pe mătușa ei.
— Seamănă cu tine la vârsta asta, i-a spus Ana Olgăi. — Tot așa serioasă erai.
— Iar Matei seamănă cu tine. Tot așa neastâmpărat, a zâmbit Olga.
La masă, mama nu se mai oprea din vorbit. Întreba despre viața din Moscova, despre Sergiu, despre serviciu. Se bucura de fiecare nimic: că Matei a învățat să numere până la zece, că Maria începe să spună primele cuvinte.
— Îți amintești, Olga, cum întrebai mereu „de ce” când erai mică? a râs mama. — „De ce e soarele galben? De ce ploaia e udă?” Ana obosise deja să-ți răspundă, iar tu tot întrebai.
— Îmi amintesc, a spus Ana încet. — Și îmi amintesc cum plângeai când Olga a intrat la Moscova. Tot spuneai: „Cum o să stau eu fără ea?”
— Iar acum uite ce bine s-au așezat toate, a dat mama mulțumită din cap. — Și Olga are familie frumoasă, și Ana. Și nepoții cresc.
Seara, după ce copiii au adormit, surorile au rămas în bucătărie la ceai. Mama se culcase devreme — obosise de atâtea emoții și de atâta bucurie.
— Olga, cum ai suportat drumul? a întrebat Ana. — Ți-a fost greu cu copiii?
— A fost bine. Matei s-a smiorcăit puțin, dar a trecut. Iar tu… Olga a tăcut o clipă, căutându-și cuvintele. — Ana, eu nu știam cât de mult s-a schimbat mama, cât de greu îi este.
— E vârsta, a ridicat Ana din umeri. — Încă se ține bine, dar nu mai e cea de altădată. Îți amintești câtă energie avea? Le făcea pe toate, îi hrănea pe toți, avea grijă de toți.
— Iar acum trebuie să aibă cineva grijă de ea, a spus Olga în șoaptă.
— Da. Și știi ceva? Ana și-a lăsat cana pe masă și a privit-o drept pe sora ei. — Mie, uneori, îmi e greu singură. Nu fizic, ci sufletește. E o responsabilitate mare. Și dacă se întâmplă ceva? Dacă greșesc eu cu ceva?
— Ana, faci totul cum trebuie. Am văzut cum se uită mama la tine. Are încredere în tine, e liniștită când ești lângă ea.
— Dar mi-aș fi dorit să fii și tu. Măcar din când în când. Nu tot timpul, înțeleg, ai viața ta. Dar să… să ducem împreună asta.
Olga a dat din cap. Înțelegea și vina ei, și oboseala surorii, și faptul că mama chiar avea nevoie de amândouă fiicele ei.
— O să vin mai des, a spus ea. — Îți promit. Nu doar de sărbători, ci și așa, pur și simplu. Măcar în weekenduri.
— Și cu serviciul? Cu copiii?
— O să găsesc o soluție. Copiii vor mai crește, o să fie mai ușor. Iar de la muncă, din când în când, se poate lua concediu.
Ana a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea cu adevărat.
— Știi, Olga, azi a fost atât de bine. Ca în copilărie, când eram toți împreună. Ții minte cum făcea mama plăcinte și noi o ajutam?
— Țin minte. Tu frământai aluatul, eu pregăteam umplutura.
— Și apoi stăteam toți la masă, râdeam, vorbeam… Ana a tăcut. — Aș vrea ca și copiii noștri să-și amintească asemenea lucruri, să aibă amintiri de genul ăsta.
— O să aibă, a spus Olga hotărât. — O să fac în așa fel încât să aibă.
A doua zi au mers cu toții în parc. Mama mergea încet pe alee, sprijinindu-se de brațul Anei. Matei alerga în jurul lor și aduna frunze, iar Olga o împingea pe Maria în cărucior. O plimbare de familie obișnuită, dintre acelea care ar fi putut fi multe, dacă Olga ar fi venit mai des.
— Hai să facem niște poze, a propus Ana. — Să ne rămână.
Au pozat lângă fântână, pe bancă, lângă locul de joacă. Mama râdea când Matei făcea grimase și cerea încă o fotografie, și încă una.
— Mi le trimiți după aceea, Ana? a întrebat ea. — Vreau să le am pe toate.
— Sigur, mamă. Și Olgăi i le trimit.
Seara, în timp ce îi culca pe copii, Olga se gândea cât de repede trecuseră cele două zile. A doua zi dimineață trebuiau să se întoarcă la Moscova, dar ea își făcea deja în minte planuri pentru următoarea vizită.
— Mai venim la bunica? a întrebat Matei, când mama l-a învelit.
— Sigur că venim, puiule. Curând.
— Și mătușa Ana o să fie acolo?
— O să fie. Mătușa Ana locuiește aproape de bunica și are grijă de ea.
— Cum ai tu grijă de noi?
— Cam așa, da.
Matei a dat din cap și a închis ochii. Olga a rămas mult timp lângă el, gândindu-se că grija nu înseamnă doar treburi zilnice. Înseamnă și prezență, și siguranța că nu ești singur, că există oameni cărora le pasă cu adevărat de tine.
Dimineața, la despărțire, mama plângea.
— Nu plânge, mămico, a spus Olga, îmbrățișând-o și nevrând s-o lase. — Vin curând, îți promit. Vin de sărbătorile de mai.
— Bine, fata mea. Numai să ai grijă de tine și de copii.
— Am grijă. Și tu să ai. Dacă se întâmplă ceva, să mă suni, fără să te sfiești.
— Ana mea e de aur, a spus mama, uitându-se la fiica mai mare. — Ce m-aș face fără ea?
La gară, Ana a ajutat-o cu bagajele și cu așezarea copiilor în vagon.
— Olga, încă o dată… mulțumesc că ai venit, a spus ea. — Pentru mama asta înseamnă foarte mult.
— Și pentru mine la fel, a răspuns Olga, îmbrățișând-o. — Hai să vorbim mai des la telefon. Nu doar când apare vreo problemă, ci și așa, pur și simplu.
— Hai. Și mie mi-ar plăcea.
În tren, Olga privea pe fereastră câmpurile care fugeau înapoi și se gândea că familia nu înseamnă doar același sânge și același nume. Înseamnă responsabilitate împărțită, bucurie, amintiri. Nu contează câți kilometri vă despart, contează să nu lași legătura să se rupă sub povara grijilor de zi cu zi.
Matei a adormit cu capul sprijinit de umărul mamei. Maria stătea alături și urmărea cu seriozitate ceilalți pasageri. Iar Olga își făcea planuri: cum să organizeze următoarea călătorie, cum să sune mai des, cum să facă în așa fel încât distanța să nu mai pară atât de mare.
Acasă i-a întâmpinat Sergiu, întors mai devreme din delegație.
— Cum a fost drumul? a întrebat el, ajutând-o să descarce bagajele.
— Bine, a zâmbit Olga. — Și știi ceva, Sergiu? Cred că trebuie să mergem mai des acolo, toți, ca familie.
— Dacă tu crezi că asta trebuie făcut, mergem, i-a spus el și a sărutat-o pe obraz. — Eu nu sunt împotrivă.
Seara, când copiii dormeau, iar Sergiu se uita la televizor, Olga a sunat-o pe Ana.
— Cum e mama? N-a obosit prea tare?
— Nu, e bine. Le povestește tuturor vecinelor ce nepoți minunați are. Și e atât de mulțumită, de parcă a întinerit.
— Dar tu? N-ai obosit cu noi?
Ana a râs.
— Dimpotrivă. Mi-a fost mai ușor când nu am fost singură cu toate, când am fost împreună a fost cu totul altfel.
— Înțeleg. O să fac în așa fel încât asta să se întâmple mai des.
— Mulțumesc, Olga.
Și atunci Olga a înțeles: supărarea nu trecuse fiindcă venise și rezolvase totul dintr-odată, ci fiindcă ea și Ana reușiseră, în sfârșit, să vorbească una cu alta și să se audă cu adevărat. Nu mai erau două fiice separate, fiecare cu dreptatea ei, ci o singură echipă care urma să aibă grijă de mama lor, să se sprijine și să împartă răspunderea.
Adevărul era simplu: legăturile de familie rămân puternice nu prin vorbe, ci prin fapte, iar iubirea se vede cel mai limpede în dorința de a fi aproape, chiar și atunci când drumul pare lung. Poate că tocmai asta înseamnă fericirea adevărată.