Mă numesc Vera Ivanovna. Am șaizeci și șapte de ani, sunt pensionară, fostă profesoară și văduvă.
Acum trei săptămâni m-am mutat la fiul meu, Dumitru, și la soția lui, Alina, după ce a expirat contractul de închiriere pentru apartamentul meu. Credeam că va fi doar o perioadă scurtă, cât să stau puțin cu ai mei, să-i ajut și să-mi mai alin singurătatea adunată în atâția ani.
Pe Dumitru l-am crescut singură după moartea soțului meu. Am muncit în două locuri, am strâns de la gură fiecare bănuț, doar ca băiatul meu să nu simtă niciodată lipsurile. El era mândria mea, bucuria mea, tot ce aveam mai de preț pe lumea asta.
De aceea nici prin minte nu-mi trecea ce avea să urmeze.
În primele zile am fost plină de speranță. Mi-am așezat lucrurile în camera mică de oaspeți, iar pe noptieră am pus fotografia soțului meu răposat. Le făceam cina, le călcam hainele cât timp erau la serviciu, udam florile și aveam grijă ca motanul lor, Barsik, să fie mereu hrănit.
Aveam impresia că sunt de folos. Aveam impresia că aici chiar eram așteptată.
Dar după o săptămână am început să simt răceala din casă. Alina devenise tot mai tăioasă, îmi arunca vorbe usturătoare, ca și cum ar fi glumit, dar fără urmă de zâmbet.
„Vera Ivanovna, consumați prea multă apă.”
„Vă rog să nu mutați borcanele din dulap, mie așa îmi este comod.”
„Poate vă găsiți ceva de făcut, că sunteți mereu în drum.”
M-am prefăcut că nu observ. Nu voiam ceartă. Dar într-o seară totul a ieșit la suprafață.
Puneam masa când Alina și-a încrucișat brațele și a spus brusc:
„Vera Ivanovna, nu puteți să locuiți aici pe gratis. Nu e azil.”
Farfuria era să-mi scape din mâini. „Poftim?”
„Ați auzit bine”, a repetat ea cu aceeași voce rece. „Stați aici, mâncați, consumați lumină și apă pe banii noștri. Faptul că gătiți cina nu înseamnă că plătiți pentru locuință.”
Inima a început să-mi bată nebunește. M-am întors spre Dumitru, căutând sprijin. „Dima?”
Dar fiul meu, sângele meu, stătea cu ochii în telefon și n-a spus niciun cuvânt.
„Nu am crezut că vă încurc”, am șoptit eu. „Mi s-a părut că vă ajut.”
Alina a ridicat din umeri. „Ajutorul ar trebui să se simtă mai mult.”
În noaptea aceea n-am închis un ochi. M-am uitat la tavan și am simțit cum mă doare inima. Totuși, îmi repetam întruna că fusese doar o zi rea. Că dimineață va fi altfel.
Dimineața a fost și mai cumplită.
Am ieșit din cameră ca să pun ibricul la fiert și am rămas nemișcată.
Lângă ușă erau valizele mele, aranjate cu grijă, toate fermoarele trase. Înăuntru erau hainele mele, pantofii mei, chiar și fotografia soțului.
Alina îndrepta pernele de pe canapea, evitând să se uite la mine. Dumitru stătea în spatele ei, cu mâinile în buzunare.
„Ce înseamnă asta?” am întrebat, deși înțelesesem deja totul.
Alina nu și-a ridicat privirea. „Ar fi mai bine să plecați, Vera Ivanovna. Așa e mai bine.”
Dumitru s-a uitat o clipă la mine, apoi și-a întors imediat capul. Tăcerea lui m-a tăiat mai rău decât un cuțit.
Simțeam că mă sfâșii pe dinăuntru, dar nu le-am arătat nimic. M-am adunat, am zâmbit, mi-am luat geanta și am spus doar: „Bine.”
După aceea am chemat un taxi și am plecat.
Când mașina s-a pus în mișcare, mi-am lipit fruntea de geam. Fiul meu. Carnea și sângele meu. Cât de repede s-a întors de la mine.
Dar era un lucru pe care ei nu-l știau.
Ani la rând am pus bani deoparte. În tăcere, fără să mă laud. Am trăit modest, fără vacanțe, fără risipă. În bancă se află mai bine de un milion. Iar testamentul încă nu există.