— Mă mut la voi! — anunță vesel soacra.
— Mă mut la voi! — repetă ea, de parcă ar fi dat cea mai firească veste din lume.
Mă mut la voi, rosti mama lui, cu o ușurință care m-a făcut să înlemnesc. Doar n-o să dorm sub pod.
— Mamă, eu și Alina ne-am hotărât să închiriem un apartament, spuse Cătălin, privindu-și mama reținut. O singură cameră, ceva modest. Nu ne trebuie mult.
Rodica, care tocmai aranja rufele în dulap, se întoarse atât de brusc, încât strânse prosopul la piept.
— Ce cheltuieli mai sunt și astea?! izbucni ea. Aruncați banii pe fereastră? Ați înnebunit de tot? Cătălin, vino-ți în fire! Doar avem o cameră liberă!
Cătălin oftă adânc. Se așteptase la reacția ei, dar undeva, în sinea lui, mai sperase că mama va înțelege. Era deja un bărbat în toată firea, urma să se însoare. O familie a lui însemna și un acoperiș al lor. Chiar dacă era o chirie, tot spațiul lor rămânea.
— Mamă, începu el cu răbdare, eu și Alina avem nevoie să locuim separat. Suntem la început, trebuie să învățăm să trăim împreună. Aici tu ești stăpână și ai regulile tale…
— Și? răspunse Rodica, jignită. Crezi că o să vă încurc? Nu mă bag eu în viața voastră! Voi aveți camera voastră, eu pe a mea! Totul e comod.
Cătălin își trecu palma prin păr, căutând cuvintele potrivite. Cu mama lui era aproape imposibil să lămurești ceva. Era convinsă de fiecare dată că are dreptate, iar orice discuție se transforma într-o risipă de nervi.
— Mamă, eu lucrez în ture lungi, știi bine. Vin acasă pentru două săptămâni și apoi plec din nou. Iar Alina va rămâne singură…
— Cu atât mai bine! îl tăie Rodica, cu ochii strălucind ciudat. Singură s-ar plictisi. Dar eu sunt aici. O susțin, o ajut, îi dau un sfat. Nu te bucuri că cineva va avea grijă de soția ta?
Cătălin înțelese că nu mai avea rost să continue. Totul fusese deja decis în locul lui. Și, ca și cum i-ar fi citit gândurile, își auzi mama spunând:
— Gata! S-a hotărât. După nuntă vă mutați la mine. Iar când strângeți bani, atunci mai vorbim de locuința voastră.
Alina privea tot ce se întâmpla cu o liniște stranie, mult prea matură pentru vârsta ei. Nu se certa, nu se plângea. Doar dădea din cap, zâmbea ușor și rămânea neutră. La început, Rodica era chiar încântată: „Vezi? Fata e bine crescută, e pereche bună pentru fiul meu.” Numai că, în timp, s-a văzut limpede că tăcerea Alinei nu însemna aprobare, ci doar dorința de a nu aprinde conflicte.
După nuntă, tinerii s-au mutat în camera aceea. Era mică, luminoasă și avea chiar și balcon — destul de primitoare, dacă ignori faptul că orice încercare de a trăi după propriul plac era umbrită de prezența Rodicăi.
Uneori, Alina avea impresia că nu era nora casei, ci o chiriașă tolerată. Orice făcea provoca reacții, iar dacă tăcea, era privită cu neîncredere. Totul venea ambalat într-o politețe rece, forțată. Rodica nu izbucnea deschis aproape niciodată. Preferase mereu înțepăturile aruncate „din întâmplare”, suspinele apăsate și vorbele lăsate cu tâlc.
Când Alina a schimbat draperiile groase cu unele mai ușoare, Rodica a observat imediat:
— Albe? O să vezi praful pe ele din prima! Dacă tot ai vrut să fii modernă, de acum să le speli săptămânal!
Alina a zâmbit calm.
— Le spăl. Nu e nicio problemă.
O singură regulă le ținea viața în echilibru: să reziste până când Cătălin reușea să adune bani între două ture de muncă. Totul pentru colțul lor de lume.
Dar, pe zi ce trecea, între cele două femei se strângea o tensiune nevăzută. Nu făcea zgomot, nu izbucnea la suprafață, și totuși apăsa tot mai greu. Era limpede că, mai devreme sau mai târziu, avea să se rupă ceva.
Când Alina a aflat că este însărcinată, a simțit că în ea s-a deschis primăvara. Se surprindea zâmbind din senin, oamenilor de pe stradă, copacilor, cerului. Ea și Cătălin își doriseră de mult un copil, iar acum i se părea că totul începe să se așeze: nu în casa lor, nu fără greutăți, dar împreună, ca o familie.
Cătălin era plecat la muncă, pentru două luni, așa că vestea i-a dat-o la telefon.
— Ține-te tare, spuse el, iar glasul îi tremura de bucurie. O să încerc să vin mai repede. Ne așezăm și vedem împreună ce facem de aici înainte.
Când Rodica a aflat că Alina e însărcinată, a devenit și mai aspră. Arunca remarci veninoase că „nu e pregătită pentru maternitate”, bombănea că „stă toată ziua pe canapea”, deși ea însăși povestise de atâtea ori cât de greu îi fusese în sarcină.
Dar lovitura adevărată a venit pe neașteptate.
Într-o seară caldă de mai, Alina s-a întors de la medic, unde i se confirmase că totul era bine. Când a intrat în apartament, a găsit în bucătărie un bărbat necunoscut, trecut de șaizeci de ani. Stătea tolănit pe scaun, sorbea ceai din cana lor și zâmbea de parcă locuia acolo de-o viață. Rodica i l-a prezentat drept „prietenul ei drag”.
— Și eu sunt femeie! declară ea cu mândrie. Am dreptul la viața mea personală.
Alina nu i-a răspuns. S-a gândit doar cât de greu va deveni să trăiască într-un apartament minuscul, unde era sufocant și în trei. A doua zi însă, Rodica a trecut de la vorbe la fapte.
— Alina, eliberează camera, spuse ea calm, dar hotărât, punând zgomotos cana pe masă. Valentin se mută la mine. Suntem oameni maturi, vrem și noi să ne construim fericirea.
Alina ședea aplecată, cu respirația tăiată.
— Unde să mă duc? întrebă ea încet, luptând să nu izbucnească în plâns în fața soacrei.
— Ce mare lucru e de gândit? ridică Rodica mâinile. Ești tânără, sănătoasă. Îți închiriezi ceva, nu ești prințesă! Cătălin muncește și câștigă bani, o să vă descurcați.
Alina deschise gura să spună ceva, dar Rodica scosese deja telefonul.
— Îl sun pe Cătălin chiar acum, să-ți explice el. Văd că singură nu pricepi ce se întâmplă.
Cătălin a răspuns imediat. Vocea îi era obosită, încordată. Probabil abia terminase munca.
— Mamă, ce s-a întâmplat? E totul în regulă?
Cu vocea aceea dulce pe care o folosea mereu când vorbea cu fiul ei, Rodica începu să-i spună varianta ei.
— Cătălin, spune-i nevestei tale să lase camera liberă! Eu nu mai sunt singură, Valentin se mută la mine, iar Alina se încăpățânează și nu vrea să plece.
Mult timp, din celălalt capăt al firului, nu s-a auzit nimic. Apoi Cătălin a spus încet:
— Mamă, stai puțin. Vin curând și eu și Alina ne mutăm. Mai rabdă puțin.
— Nu mai rabd nimic! răbufni Rodica. Am o singură viață și anii nu sunt fără sfârșit! Vreau să trăiesc normal, nu să merg pe vârfuri prin propria casă. Mâine să elibereze camera!
Alina nu a mai așteptat dimineața. Și-a strâns lucrurile, și-a pus în geantă analizele, fotografia de la ecografie și șosetuțele albe și mici pe care deja le tricotase, apoi a ieșit pe casa scării. După ce a închis ușa în urma ei, a rămas multă vreme sprijinită cu fruntea de zidul rece. Apoi s-a așezat pe treaptă, și-a cuprins burta cu brațele și a șoptit încet: „Nu te teme, în curând vom avea și noi o casă.” Dimineața a găsit o garsonieră mică, la marginea orașului, iar Cătălin, când a ajuns după o săptămână, le-a găsit acolo — în liniște, în puținul lor, dar pentru prima oară după mult timp cu adevărat singuri.
— Mă mut la voi! — a anunțat soacra cu bună dispoziție. — Doar nu era să mă așez sub pod…
A dat lucrurile soției unor oameni străini — cum ar trebui să procedezi corect într-o familie din Rusia