„Am pe alta, mai tânără și mai plăcută”, i-a spus soțul.
„Am pe alta, mai tânără și mai plăcută”, a repetat bărbatul. „Și am depus deja actele de divorț…”
Geanta cu lucrurile lui stătea de câteva zile chiar în prag. Într-una dintre seri, când s-a întors de la serviciu, Angelina l-a găsit pe soțul ei alergând agitat prin camere și îndesând lucruri într-un alt rucsac. Cu o seară înainte se certaseră iar, iar ea îi spusese limpede că, până se întoarce acasă, nu vrea să-i mai simtă prezența între acei pereți.
— Angelina, dă-mi niște bani, mâine sigur îmi găsesc ceva de muncă, repeta el mereu, ca o placă stricată, iar apoi apărea, ca de obicei, după miezul nopții, mirosind a alcool și a parfum străin de femeie.
Ștefan era cu opt ani mai tânăr decât Angelina, dar reușise, pe nesimțite, să-i intre în suflet, să-l alunge de acolo pe cel care locuise cândva în inima ei și chiar s-o convingă să meargă cu el la starea civilă. Ea știa din prima clipă că mariajul acesta nu avea cum să-i aducă ceva bun, doar că singurătatea o apăsa tot mai greu, iar bărbatul pe care îl așteptase toată viața dispăruse încă din anii de școală.
Când l-a găsit tot acolo, în apartament, Angelina i-a spus rece că va divorța și că îi dă exact cinci minute ca să dispară.
Ștefan a privit-o pieziș și a șuierat printre dinți:
— Dacă vrei divorț, divorț să fie.
A dat buzna în dormitor cu rucsacul, a aruncat în el, nervos, tot ce i-a venit la mână, iar când a ieșit din nou pe hol, telefonul îi suna deja în buzunar.
A vorbit cu cineva pe un ton ridicat, apoi, dintr-odată neliniștit, a smuls geaca de piele din cuier și, trăgând-o pe el din mers, a fugit pe scări, lăsând geanta pe podea.
Văzând lucrurile uitate, Angelina s-a gândit că le-a lăsat intenționat, doar ca să aibă motiv să se întoarcă iar și iar, să se târască în genunchi și să ceară iertare pentru a suta oară. Dar de data asta nu mai voia să ierte. I se terminase și răbdarea, și mila. Numai că el n-a mai apărut. Nici a doua zi. Nici după aceea…
Când n-a mai suportat să privească acea geantă, devenită simbolul viu al anilor irosiți, l-a sunat chiar ea și i-a cerut să vină imediat să-și ia lucrurile.
— N-am nevoie de toate zdrențele alea, i-a tăiat-o el. Femeia pe care o iubesc nu-mi mai dă voie nici măcar să mă apropii de ușa ta. Și, ca să știi, eu am și depus deja actele de divorț, așa că stai liniștită. Mă însor cu alta, ea așteaptă un copil. Ai înțeles? Tu ce-ai crezut, că aveam eu nevoie de tine? Da, m-ai întreținut, pentru asta merci. Dar acum am pe alta, mai tânără și mai plăcută. Așa că fă ce vrei cu gunoiul ăla de lucruri: aruncă-l, dă-l cui vrei, sigur se găsesc destui doritori să-și lege viața de tine… pentru bani! Și să nu mă mai suni! Niciodată!
Fiecare cuvânt a lovit-o ca o palmă. Angelina știuse încă de la început că nu ar trebui să se lege de un bărbat atât de mult mai tânăr, dar cedase în fața insistențelor lui fără sfârșit, a jurămintelor și a promisiunilor rostite cu atâta convingere.
A apucat geanta, și-a tras paltonul pe umeri și a ieșit în fugă afară. În curte, cu o furie oarbă, a aruncat-o direct în tomberon.
— Gata! Ajunge!
Ștergându-și lacrimile, s-a întors acasă, a făcut un duș și a pornit o comedie.
— Așa e mai bine! a spus tare, ca să se audă și pe ea însăși, și a hotărât că de acum înainte va trăi doar pentru ea. Tot ce fusese trebuia să rămână în urmă, acolo unde îi era locul.
Au trecut câteva zile, iar în compania pe care Angelina o cumpărase de curând urma să aibă loc o petrecere corporate. Femeia se pregătea cu mare grijă: comandase discursul la profesioniști, își ridicase de la atelier o rochie sobră, dar elegantă, apoi a deschis caseta cu bijuterii, ca să aleagă ce va purta.
Inima i s-a strâns, a încremenit pentru o clipă, apoi a început să-i bată nebunește. Cu mâna dusă instinctiv la piept, a ridicat capacul și a înțeles cu groază că înăuntru nu mai era nimic. Dispăruse totul. Nici măcar pașaportul, pe care îl pusese acolo cu câteva săptămâni în urmă, nu mai era.
A băut două pahare de apă unul după altul și a format numărul fostului soț. El i-a respins apelul, iar la următoarea încercare telefonul era deja închis. Fără să mai stea pe gânduri, Angelina s-a dus la poliție.
După câteva zile, a fost chemată la secție. Acolo stătea Ștefan și explica faptul că, da, golise caseta și turnase totul în geanta cu lucruri. Voise, chipurile, „să-i dea o lecție” pentru reproșurile ei legate de faptul că nu muncea, iar geanta o uitase din întâmplare, fiindcă îl sunase amanta să-i spună că e însărcinată.
Angelina a fugit într-un suflet la containere, dar era prea târziu. Trecuseră deja zile bune. Pubelele erau aproape goale.
În disperare, a sunat la serviciul de salubritate și a aflat adresa gropii de gunoi. De acolo au prevenit-o imediat: pe rampă trăiesc oameni ai străzii și, dacă în gunoi s-a aruncat ceva de valoare, sigur l-au găsit deja.
— Ei verifică totul pe loc, i-a explicat dispecera.
Angelina înțelegea prea bine că o astfel de geantă nu avea cum să treacă neobservată. Și mai greu i s-a făcut pe suflet…
Se gândea dacă n-ar fi mai bine să meargă chiar la oamenii străzii, să le ofere o recompensă, să-i roage să-i dea înapoi măcar pașaportul și lucrurile cele mai dragi inimii. Cu gândurile acestea a stat multă vreme la fereastră, privind cum se lasă seara. Când soneria a răsunat pe neașteptate, a tresărit și, fără să se uite măcar pe vizor, a deschis ușa.
În prag stătea băiatul vecinilor de la etajul trei, ținând în mâini exact geanta aceea.
— Bună seara, tanti Angelina! Vi s-a transmis! a anunțat el cu mândrie.
— Cine? a întrebat femeia cu glasul tremurat.
— Un boschetar, a ridicat el din umeri și a fugit pe scări.
Angelina a răsturnat imediat lucrurile pe podea. Totul era acolo! Nu lipsea nimic. Și pașaportul se afla între ele.
După ce și-a pus la loc, cu o ușurare aproape dureroasă, toate lucrurile de preț și a adunat din nou vechiturile bărbătești în geantă, și-a turnat un ceai fierbinte și s-a așezat lângă fereastră.
Simțea o nevoie uriașă să-i mulțumească omului care îi înapoiase totul fără să ceară nimic. A doua zi l-a întrebat pe băiat.
— Ionuț, știi unde l-aș putea găsi pe omul acela… ei bine, pe boschetar?
— Stă în spatele institutului, într-o gheretă părăsită, i-a răspuns băiatul, bucuros că poate ajuta.
Angelina n-a mai amânat. A stat mult timp în fața ușii, înainte să bată.
Ușa s-a deschis aproape imediat. În prag a apărut un bărbat îmbrăcat modest, în haine vechi, dar curate.
— Intră, a spus el răgușit.
Înăuntru era un pat îngust, o masă, iar într-un colț trosnea o sobă mică de fier.
— Vrei ceai? a întrebat el.
— Da, vreau, a răspuns Angelina, de teamă să nu-l jignească refuzând.
A luat cana în mâini și l-a privit cu atenție în față.
— Noi am învățat împreună, Angelina, la școală.
— Tu… ești Matei? a rostit ea cu voce tremurată, simțind cum i se strânge inima.
— Eu sunt, a dat el din cap, coborând privirea. Cel pe care l-ai așteptat. Cel care a dispărut.
Au stat mult timp în tăcere, ascultând ploaia care bătea în acoperiș. Apoi el a spus încet:
— M-am întors atunci… și am aflat că te căsătoriseși. Am crezut că nu am dreptul să mă amestec în viața ta.
Angelina a închis ochii. În fața ei s-au derulat, dintr-odată, toți anii goi, toată durerea și toată singurătatea.
— Nu te-ai fi amestecat, a șoptit ea. Doar că aveam nevoie de tine.
Dincolo de geam, amurgul se îngroșa încet. Iar în inima ei, pentru prima oară după multă vreme, se făcuse lumină.
„Am pe alta, mai tânără și mai plăcută”, îi aruncase soțul. „Și am depus deja actele de divorț…”