Ei bine… viața oferă surprize pe care niciun serial sovietic nu le-ar fi putut înfățișa. Niciodată nu m-aș fi gândit că fostul meu soț ar putea deveni atât de plictisitor, încât să ducă totul până la absurd. Imaginează-ți: a numărat șurubelnițele dintr-un set cadou pe care i-l dădusem de 23 februarie. Și le-a numărat de două ori: întâi tăcut, apoi cu suspiciune, ca și cum aș fi ascuns una pentru mine. Apoi alerga prin tot apartamentul, adunându-și lucrurile, verificând cu grijă fiecare raft și colț, să nu fi uitat cumva talonetele ortopedice fără de care, spunea el, viața nu mai are sens.
Zece ani păreau că s-au dus pe apa sâmbetei. Eu aveam acum cincizeci și șase de ani, el șaizeci. Tot timpul părea că trăim o idilă: cabana, castraveții pe pervaz, ceaiul liniștit de seară cu covrigei, și fluxul nesfârșit de seriale polițiste pe care le putea urmări zile întregi. Chiar plănuiserăm să depunem cererea la starea civilă în toamnă „să fie totul cum trebuie, să nu amânăm”, după cum spunea el.
Și, brusc, furtună pe cer senin. Stătea în hol, zdrențuit, ca bătut de viață, ciupind șapca și izbucnind:
„Ludmila, te rog, nu te supăra. Ești o femeie bună, de încredere, dar prea, știi,… realistă. Eu nu sunt pregătit să mă pensionez! Am nevoie de emoții, pasiune, mișcare! Cu tine e ca și cum aș sta într-un balansoar în fața televizorului. Am nevoie de o soție, nu de o bunică.”
Am rămas fără aer. Bunică?! Chiar el îmi spunea asta mie?! Mie, care îi măsuram tensiunea de două ori pe zi, îi supraveghem dieta, explicam de ce nu are voie prăjeli după ora șase?
„Am pe altcineva”, a continuat el. „Marina. Are treizeci și opt de ani. Cu ea simt că renasc. Vom merge la snowboard, vom călători. Ea mă face să mă simt tânăr.”
Ușa a pocnit atât de tare, că pentru câteva minute s-a instaurat o liniște absolută, rămânând doar aroma persistentă a cologne-ului său „ieftin” și a corvalolului, pe care îl folosea dimineața, parcă pentru a-și șterge vârsta.
Primele șapte zile am stat practic în pat. Cu fața la perete, gândeam: „Gata, Ludmila, sfârșit. Oficial antichitate.” Mă uitam în oglindă: în fața mea părea că stă o bulldog obosită, cu riduri și pleoape umflate.
Dar, neașteptat, ceva s-a trezit în mine. Sâmbătă m-am ridicat la șapte dimineața, din vechea obișnuință, pentru că de obicei la această oră îi făceam lui Sergiu terciul preferat. Am pășit în bucătărie și m-am oprit.
De ce?
Mi-am făcut cafea tare, neagră, cum îmi plăcea mie, dar pe care nu i-o serveam lui, conform regulii sale. Am tăiat o felie mare din tortul „antidepresiv”, cumpărat ieri la „Kievstar” din Pechersk. M-am așezat la fereastră și pentru prima dată în ani am simțit liniște. Nimeni nu mai suspina, nu mai batea cu papucul, nu mai murmura de știrile de la televizor, nu mai critica serialele mele.
Am realizat că singură nu e deloc înfricoșător. Din contră, e surprinzător de plăcut și calm.
Banii au rămas. Sergiu obișnuia să spună că „fiecare plătește pentru sine”, deși îi plăcea să se răsfețe cu pește roșu. Timpul era acum al meu. Și ce timp!
Nu m-am înscris la atelierele automate de „mână dibace”, cum recomandă bloggerii, ci m-am dus la dans. Zumba! Dansez, râd printre femei la fel de energice. Nimeni nu mă plictisește cu „Ludmila, stai liniștită acasă”.
M-am tuns mai scurt, mi-am deschis părul la culoare. Mi-am cumpărat blugi care, în opinia lui, „ar face părul să stea în aer”. Și, surprinzător, durerea de spate a dispărut. Se pare că Sergiu „ședea” pe umerii mei prea mult timp, fără să-mi permită să respir.
La șase luni, abia mă mai gândeam la el, răsfoind fotografii vechi. Într-o zi, la „Gulliver”, am mers să cumpăr adidași noi pentru dans, și deodată aud un glas strident:
„Sergiu, hai mai repede! O să întârziem la film! Și nu uita popcornul!”
M-am întors și iată-o, Marina. Aleargă înaintea lui, ca un tren electric: niciun foc, doar o femeie cu cinci operații estetice, frunte netedă, buze pline, combinezon colorat și tocuri imposibile.
Sergiu merge în urma ei, slăbit, întins, în blugi rupți la modă, iar picioarele varicoase atrag priviri. Într-o mână poartă sacoșe, în cealaltă o cutie de pizza și alte obiecte.
„Marina, hai să ne așezăm puțin, abia respir…” mormăie el, obosit.
„Ce respirație, Sergiu?! Tu chiar spuneai că ești sportiv! Nu te face de rușine!”
Privirea lui se oprește asupra mea.
Eu stăteam proaspătă, după antrenament, cu obrajii roșii, în palton nou și adidași cool. Zâmbeam. Totul era calm în mine.
Se uita de parcă l-ar fi aruncat cineva într-o gaură de gheață în mijlocul iernii și aștepta să sar să-l salvez. A făcut un pas înainte…
„Sergiu!” strigă Marina. „Ai orbit sau ce?!”
A tresărit, a murmurat ceva și a mers după ea, îndoit, fără grație.
Eu priveam scena și abia mă abțineam să nu râd. Nu cu răutate, ci cu ușurare.
Voia pasiune? Iată pasiunea. Doar că acum o stoarce complet.
Credea că tinerețea vine de la ea, dar tinerețea adevărată trebuie căutată în sine, nu în cologne ieftin și blugi rupți.
Voia o soție, nu o bunică. Acum nu mai are niciuna, niciuna dintre ele.
Și cine rămâne obosit lângă o nepoată capricioasă?
Pentru prima dată am simțit că în această casă sunt două „stăpâne”, nu în timpul unui conflict, ci în lucruri mărunte — când soacra mea a luat fără să întrebe cheile de pe masă și le-a ascuns undeva.